Dvs. cum aţi trăit aceste momente când aţi venit aici la 15 ani ?
Eu am venit în anii `80 care nu erau aşa de marcaţi de consumism, nu exista acea presiune de a te îmbrăca în haine de marcă, drogurile nu erau aşa de răspândite, era haşişul, marihuana, dar nu heroina şi cocaina. Astăzi se consumă heroină cocaină chiar de la 13 ani, agresiunea, violenţa, armele la şcoală există chiar şi în Elveţia, profesorii nu sunt de invidiat … ca să nu mai vorbim de Franţa, Germania şi America … Pe timpul meu nu era aşa, se fuma haşiş, se mergea la concerte, erau timpuri în care rock-ul, pop-ul erau muzica de bază şi nu techno, era altfel, era totul mult mai încet, americanizarea societăţii era mai redusă, erau legi mai stricte care ulterior s-au modificat, acum presiunea capitalismului în Europa s-a mărit extrem. Şi cu cine începe aceasta presiune ? Cu tineretul.

Ar fi fost mai bine să rămână regulile stricte ?
Nu se poate spune ce ar fi fost mai bine, răspunsurile sunt mult mai dificile şi complexe. Ceea ce s-a întâmplat nu se poate reduce la câteva afirmaţii. Procesul care a avut loc ne pune în faţa a noi probleme, pe care trebuie să le conştientizăm şi să le rezolvăm.

Aţi vrea să trăiţi altundeva ?
Da. Nu trăiesc cu plăcere aici. De fapt o mulţime de elveţieni, chiar tineri, au dorinţa de a pleca, de a merge în lumea italiană sau cea franceză. Pentru că Elveţia este mică şi în două ore te poţi găsi în Italia sau în Franţa şi pentru că mulţi au sentimentul că aici nu-şi găsesc acea căldură care dă calitate vieţii. Calitatea vieţii este un concept complex dar este uşor de descris când reuşeşti să te reduci numai la ceea ce crezi tu că te defineşte pe tine ca persoană. Nu este cafeaua sau ziarul pe care le cumperi imediat, ci acea trăire interioară în care te simţi aproape colegat cu o reţea socială care îţi stă la dispoziţie şi în care poţi intra ca într-o baie caldă. Ca să revin la ce spuneaţi, viaţa capitalistă actuală a ţărilor de la Nordul Alpilor, pune mari probleme responsabilităţii proprii, există o mare competiţie. Dar nu la asta mă refeream eu în cartea a doua. Există două nivele. Trăim într-o societate care cere zilnic de la noi o mare maturizare. Dar eu mă refer la un substrat care este dincolo de această structură socială de suprafaţă, în care trebuie să ne mişcăm competent. De aceea cartea se cheamă „Scurtul drum spre casă“ pentru că reflectă nivelul psihologic, emoţional, al dorinţei de a se găsi într-un loc unde alte valori umane decât cele de suprafaţă sunt respectate şi oglindite. Cartea nu se termină într-un paradis pentru că personajul principal, românul, îşi dă seama că nici acolo de unde provine, în ţara natală, nu mai există acea viziune puţin nostalgică şi romantică. România nu mai este cea a copilăriei lui. Acele imagini trebuie revizuite. Ce rămâne ? Nu rămâne nimic în afara noastră ci rămâne doar persoana proprie.

<< 1 2 3 4 5 6 7 8 9 >> înapoi prima pagină