Acesta a fost sentimentul dvs. când v-aţi întors prima dată în România ?
Sigur, cum să nu ? Tot timpul. La mine este o mare sete de reîntoarcere. Probabil pasajele cele mai calde şi mai frumoase ale cărţilor mele, sunt cele în care vorbesc de Europa de Est şi de România. Aşa a fost şi văzut de alţii. În termeni de cald şi rece, de energie, de dinamică, apropierea mea este de Europa de Est. Nu pentru că nu aş cunoaşte Zürichul şi lumea capitalistă, trăiesc mai mult aici decât acolo, sufleteşte sunt în parte format într-un spirit vest european modern. Este însă ceva mult mai profund care mă atinge, şi mulţi emigranţi mi-au spus asta, este un fenomen care se produce la nivelul simţurilor, auditiv, vizual, al mirosului, cu fiecare metru cu care te apropii de ţara natală, chiar în Ungaria, se schimbă starea ta emoţională, intri într-un fel de vervă pe care o doreşti. De exemplu, în cartea a doua, când cei doi ajung la graniţa cu România - cea la care cu opt ani înainte băiatul aşteptase plecarea cu frica de uniforme, de soldaţi, de a fi delivrat puterii statului - tânărul revede acelaşi loc, aceleaşi uniforme, acelaşi comportament, aceleaşi imagini, aceleaşi mirosuri şi, întors după opt ani din libertatea vestică le găseşte atrăgătoare. Chiar şi uniforma care l-a infricoşat îşi pierde valoarea distructivă şi îşi doreşte să o vadă. Graniţa aceasta este un nucleu contradictoriu. Parcurgând peisajul psihologic paralel cu cel exterior, eroul se învârte în jurul său, vede şi urâciunea şi mizeria, dar le recunoaşte ca fiind ale sale şi spune „Asta sunt eu“. Este o contradicţie foarte strânsă, ca o medalie cu două faţete pe care nu poţi să de desfaci una de alta. El acceptă această mizerie ca o parte din el şi se mişcă în acest context în România la nivel psihologic: unchiul alcoolizat e pe patul de moarte, oameni care vor bani de la el, oameni care îl mint, oameni care sunt derutaţi. I se spune „La noi fiecare are propriul adevăr şi deseori propria minciună“. Societatea română nu este una sănătoasă.

Aceasta îmi aduce aminte de un dialog radiofonic Viena-Bucureşti, la care am luat parte acum trei luni cu ocazia „Săptămânilor culturale române“. La dialog a mai luat parte şi un academician care trăieşte în Belgia. El dorea foarte mult să pună România într-o lumină frumoasă, lucru pe care l-aşi dori şi eu dacă ar fi realist. El a terminat discuţia spunând „Societatea română este o societate sănătoasă“. Legătura s-a închis pentru că se terminase spaţiul de emisie dar eu aşi fi vrut să spun că această afirmaţie este o palmă dată a 22 de milioane de români care nu ştiu cum să iasă din iarnă, a milioane de profesori şi învăţători care după o viaţă de respect trebuie să-şi numere banii pentru cartofi şi pâine, într-o societate în care corupţia pornind de la clasele politice actuale până jos este enormă, în care luxul este pe stradă şi în acelaşi timp oamenii trebuie să plece capul ca să treacă pe lângă această opulenţă … Nu, după părerea mea România nu este o societate sănătoasă.

<< 1 2 3 4 5 6 7 8 9 >> înapoi prima pagină