Nu există sau nu vor să le discute ?
Nici nu există şi nici nu au tradiţia orală. Numai în societăţile în care biografia unei persoane nu urmează o cale foarte directă şi clară, ci are cotituri şi rupturi, numai aici intervine substanţa biografică foarte suculentă. Biogafia multor elveţieni, asta îmi spun cei de vârsta mea, nu are aceste poveşti. Din anii `60 Elveţia a făcut un salt de industrializare şi dezvoltare unic, înainte fiind o ţară săracă. Cu ajutorul străinilor, să nu uităm acest lucru. Generaţia 1968 a fost prima generaţie crescută în bunăstare, după care s-a îmburghezit. Cei din `68 sunt cunducătorii de întreprinderi, arhitecţii, politicienii de astăzi. Copii acestei generaţii au o biografie destul de lineară: vacanţe în sudul Franţei, Italia, Irlanda, America … totul a funcţionat foarte perfect … Acest lucru nu crează biografii care să dea naştere la ore şi ore de povestiri. În general ei au un chalet în munţi, îşi fac călătoriile şi la asta se restrânge totul. O parte din ei simt lipsa lor de poveşti şi un scriitor ca mine îi conduce în acel loc în care ei îşi dau seama de această lipsă. Mulţi îmi spun cu o anumită amărăciune sau cu un spirit clar: nu au poveşti.

Faptul că nu le au este o simplă constatare sau are o conotaţie pozitivă sau negativă ?
Greu de spus. Elveţia este doar o parte a unei tipologii mai largi a societăţii postindustriale, de tip american, de consum. Fii şi fiicele noastre vor fi văzuţi mai puţin naţionali şi diverşi de fii francezilor, englezilor sau americanilor. Procesul de unificare a consumului, a dorinţelor, a idealurilor, a valorior, a aspiraţiilor continuă din ce în ce mai mult şi duce la o uniformizare. Cu aspecte pozitive: naţionalismul, rasele nu mai au o importanţă aşa de mare iar ura poate se va diminua, dar şi cu aspecte negative cum am mai spus, realitatea devine elastică, vagă, ca un fel de ceaţă în care e greu să te simţi, să-ţi dai seama de contururile tale proprii, să-ţi dai seama cine eşti. În această supă există şi oameni care vor să facă mai mult din viaţa lor. Unii reuşesc să trăiască la nivelul aşteptărilor lor. Nu ştiu dacă elveţienii simt sau nu ce se întâmplă cu ei. Ca să simţi, trebuie să ai acea structură psihică în care să dezvolţi capacitatea de a reflecta asupra situaţiei tale şi de a suporta contradicţia dintre ceea ce eşti şi ceea ce ai dori să fii. În parte o au şi oamenii de aici.

Putem să revenim la cartea a treia ?
Ea tratează o familie elveţiană, o familie italiană şi o călătorie din Elveţia în Calabria. Cum spuneam, am avut o criză de lucru pentru că nu mi-am răspuns la două-trei întrebări esenţiale: îmi lipsea călătoria în Calabria, cum am făcut această călătorie, cum au început poveştile şi a apărut, căldura, energia. Pentru mine energia este în Europa de Est, în Calabria, deci la periferia Europei. Un an de zile m-am forţat să scriu despre Elveţia, personajele mele au fost ambientate într-un mediu elveţian, nu plecaseră la drum spre Italia şi nici eu nu plecasem. Totul a rămas rece, fără spirit, fără viaţă. Acest lucru mi-a fost reflectat de persoane care au citit şi mi-au spus că nu funcţionează. Cum am făcut călătoria - şi Calabria are multe aspecte similare cu Europa de est, sărăcia, corupţia, structura psihică a oamenilor, impulsivitatea, căldura, ospitalitatea - s-a integrat imaginea mea cu privire la acest roman. Au mai existat şi nişte întrebări de ordin literar, de exemplu, care sunt personajele esenţiale pentru mesajul meu, a trebuit să unific textul în baza acestui fir roşu, a acestei logici a romanului. Calabria a fost esenţială ca să-mi dau seama unde mă simt „acasă“. În cartea a treia, „acasă“ este preluat de Calabria.

<< 1 2 3 4 5 6 7 8 9 >> înapoi prima pagină