A devenit un real cliseu ca atunci cand, intr-o discutie, chiar si fara pretentii sau subiect clar definit, se vorbeste despre romani si raportarea la romanism, sa se aduca automat vorba de incapacitatea acestora de a ramane uniti, de a reprezenta un tot unitar. Dezbinarea a ajuns un fel de trasatura tipic romaneasca, un fel de "dat" lipit pe fruntea unui intreg popor. Tendinta romanului de a fi in dezacord cu connationalul sau este pusa la acecasi nivel cu fatalismul ciobanului mioritic. "Suntem pusi pe cearta cu semenii si fatalisti".

Decembrie 1988, Bucuresti, Romania

Isi pune cizmulitele rosii aliniate perfect langa ceilalti pantofi.

Mai da o tura cu privirea.

Zambeste multumita.

Stie ca trebuie sa vina. Era anuntat la 5.

Se uita spre maica-sa cu o privire care tradeaza nerabdarea unui copil de 5 ani neimpliniti inca.

Capacitatea mea de a ma entuziasma vis-à-vis de oameni sau de idei, e destul de redusa si observ ca scade invers proportional cu inaintarea in varsta. Nu e de mirare ca tin cu dintii de acest sentiment ori de cate ori il simt pe-aproape.  Cum asta seara "dintii"-mi sunt cam obositi, de teama sa nu-i pierd din intensitate, m-am gandit sa-l torn pe hartie. Ca la doctor:)

Lovindu-ma, ceva mai des decat o fac de obicei, de evenimente romanesti din Elvetia si incercand sa discern "de ce-ul", impactul lor, am realizat un lucru, nu prea imbucurator : ori de cate ori vine vorba de Romania si de prezentarea ei strainilor, necunoscatorilor, exista o tendinta generala de a ne limita la foarte putine simboluri, mereu aceleasi.

Sunt evenimente in viata ale caror aparitie si succesiune se deruleaza intr-un timp redus. E de ajuns sa inceapa, ca hop!, mai dai de ceva asemanator peste cateva zile, mai auzi o aluzie indirecta peste o saptamana, bref, datorita unor stranii coincidente, ai impresia ca tot dai cu nasu' de un subiect pana atunci ignorat sau secundar.