Ileana Vulpescu - interviu

Ileana Vulpescu - interviu

Trimis de Virginia Gaus la Mar, 04/30/2013 - 14:00

IlEANA VUlPESCU

„Se va găsi mereu acea minoritate dornică să-şi analizeze stările, raportându-le la nişte cărţi”

 

Maruca Pivniceru

– Doamnă Vulpescu, v-am citit toate cărţile şi mă simt privilegiată faţă de alţi mulţi admiratori, care cunosc, probabil, numai „Arta conversaţiei“, volum cu un tiraj mai mare, dar, după părerea mea, insuficient.

– Primul tiraj, cel din 1980, de la„Cartea Românească”, a beneficiat, spre norocul meu, de 50.000 exemplare. Astăzi, asemenea tiraj pare un element de vis. Tirajul m-a adus la cunoştinţa publicului. Prima mea carte, ”ş.a.m.d.”, avusese 7.500 de exemplare, iar „Rămas-bun”, o carte la care ţin foarte mult şi pe care, din punct de vedere literar, o consider mult peste„Arta conversaţiei”, a fost editată în 1975, numai în 2.500 de exemplare. Deşi după 1989 acest „Rămas-bun”, sub titlul iniţial dat de mine, „Rămas-bun casei părinteşti”, s-a reeditat la “Tempus” din Ploieşti, multă lume crede că n-am scris decât o singură carte: „Arta conversaţiei“. Până acum am publicat 7 cărţi, dar, după cum se vede, sistemul etichetelor funcţionează cu egal succes în toate domeniile.

– Vorbind despre cărţile dumneavoastră, m-am referit şi la volumul ”Candidaţi la fericire”, o culegere de nuvele şi de 3 piese de teatru, toate având un numitor comun: amărăciunea neîmplinirilor. De altfel, aşa cum aţi declarat la “Piersic show”, aţi simţit nevoia de-a aşterne pe hârtie revolta dumneavoastră.

– Fiecare aşterne pe hârtie – dacă tot se-apucă de aşa ceva – un imaginar legat şi de trăirile şi stările personale. Imaginarul, de multe ori, ocupă în noi mai mult spaţiu decât realul, dar nu prea are obiceiul să-l ignore. Oricât ai dori să fii detaşat de acţiunea scrierilor tale, şi de personajele lor, cineva atent tot dibuieşte partea din autor. Eu n-am fost o răsfăţată a vieţii.

– Consider că succesul îl datoraţi faptului de a folosi un limbaj direct, sincer, cu expresii neaoş româneşti, care sunt mult mai plastice şi, de cele mai multe ori, nu au echivalent în engleză ori franceză; e păcat că românii apelează mult prea des la expresii străine.

– Limbajul unui scriitor trebuie să se potrivească mediului din care-i provin personajele. Un model de limbaj adecvat mediului descris îl aflăm în marele Caragiale. Fiecare epocă îşi are snobismele ei, manifestate şi în limbaj. Pe vremea fanarioţilor, toată “lumea bună” din Principatele Române vorbea greceşte. Odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la modă a ajuns franceza. Snobismul nu înseamnă apanajul unei singure epoci. În mass-media zilelor noastre, anglicismele fac ravagii. Sunt persoane care, practicându-le, îşi închipuie că acestea pot ţine loc şi de cultură. Limba, săraca, dă şi ea din buric, după modelul buricelii din muzica uşoară – categoria pană.

– Reuşiţi să ajungeţi la sufletul cititorului, el regăsindu-se în personajele dumneavoastră: Sînziana Hangan, Smaranda Hangan, Simina Dorobanţu, dr. Tudor Şerban, Daniel Şerban.

– Despărţirea de un personaj imaginar este la fel de grea ca despărţirea de un personaj real. Cred că nu numai modelul lui Balzac m-a făcut să-mi port personajele din carte-n carte, cât lipsa tăriei de cuget de-a le lăsa de izbelişte. Un scriitor se simte faţă de personajele sale precum o cloşcă: a clocit ouăle, a văzut puii cum ies din ele, cum cresc, cum se emancipează.

– Romanul “Sărută pământul acesta“, a cărui acţiune se petrece pe vremea lui Decebal, a necesitat, desigur, o amplă muncă de documentare.

– Am citit sârguincios numeroase materiale, deoarece, mai întâi, voiam să ştiu cât mai mult despre epoca în care se petrece acţiunea ei şi din respect faţă de cititor.

„Mulţi văd, puţini cunosc”, îl socotesc un principiu reprobabil în orice profesie. Un scriitor american spunea: “nimeni nu trebuie să se-aştepte să-nveţe istoria din romane”. Totuşi, dacă te respecţi, fără să vrei să înveţi pe nimeni istorie, nici anacronisme n-ai voie să comiţi. “Sărută pământul acesta” rămâne o carte la care ţin mai mult decât la toate cele scrise până acum.

– Aţi folosit fotografii aparţinând admirabilului artist Ion Miclea.

– Albumele lui Ion Miclea, un adevărat artist şi om de cultură, mi-au oferit toate elementele care decorează

Doamne, ce doamne!161

cartea, potrivite fiecare capitolelor care o alcătuiesc. Aceste albume reprezintă un adevărat memorial închinat trecutului nostru daco-roman.

– Toate volumele dumneaoastră se bucură de o prezentare grafică deosebită, realizată cu mult rafinament şi cu erudiţie de domnul Romulus Vulpescu.

– Romulus Vulpescu este un împătimit de carte. Pentru el, chiar şi exemplarul din cea mai ieftină ediţie, trebuie să fie îngrijit frumos, fiind adeptul a ceea ce s-ar putea numi bibliofilie pentru toţi. Cartea înseamnă conţinut, dar şi formă: un obiect pe care să-ţi fie drag să-l priveşti, nu doar să-l citeşti.

– Pentru “Carnetul din port-hart”, a cărui acţiune se petrece în timpul celor două războaie mondiale, cum v-aţi informat?

– Am citit cărţi despre cele două războaie mondiale, jurnale ţinute de combatanţi ai lor, însemnări. Apoi, am folosit tot ce mi-au povestit martori ai Primului Război Mondial, martori şi participanţi la cel de-al doilea. Printre ei, şi socrul meu, maestrul armurier Constantin Vulpescu, personaj în carte.“Carnetul din port-hart”mi-a pus mai multe probleme de informare decât “Sărută pământul acesta”. Cu cât o epocă se situează mai aproape de momentul când o evoci, cu atât primejdiile de a comite inadvertenţe devin mai mari. Nemaiţinând seama de existenţa martorilor care ţi le pot semnala.

– Mi se pare semnificativ faptul că recentul roman, “Arta compromisului”, pe care eu, cel puţin, îl consider extraordinar, deşi tratează perioada de după ’89, nu este deloc cunoscut, nu s-a scris şi nu s-a vorbit despre el; oare ne temem atât de mult să recunoaştem adevărul?

– Să scrii despre autori, şi nu despre cărţi, nu este o noutate în critica literară românească. Înainte de 1989, critica noastră era împărţită în două tabere. Nu te aflai de partea nici uneia, erai ignorat de critică. “Arta compromisului” se vinde, se citeşte, deci îşi îndeplineşte menirea: comunicarea. În rest, sănătate să fie! Adevărul a ajuns ultima noastră preocupare. Dacă o persoană se recunoaşte în carte, să-i fie de bine. Când scriu o carte, cu şi despre îngeri, atâta lume se va recunoaşte ca personaj angelic, încât n-am să pot ieşi din casă, de câte aripi îmi vor fâlfâi în jur.

– Regret, şi asemenea mie toţi admiratorii dumneavoastră, că apăreţi atât de rar la nenumăratele noastre televiziuni cu programe subculturale.

– Ce să-i faci, eu nu am nici sâni, nici buric de arătat!

– Credeţi că se manifestă pericolul să se citească din ce în ce mai puţin, întrucât a apărut dependenţa de televizor şi de computer?

– Oamenii vor simţi totdeauna nevoia de-a fi numai ei, cu un partener tăcut, care-i va face să reflecteze, nefuraţi de imagine. Se vor sastisi de mijloacele de comunicare vizuală şi se vor întoarce la farmecul netulburat al cărţii. Sigur, majoritatea va rămâne roabă a minimei rezistenţe. Dar se va găsi mereu acea minoritate dornică să-şi analizeze stările, raportându-le la nişte cărţi.

– Vă mulţumesc pentru frumoasele şi interesantele gânduri exprimate în acest interviu.

„cronica FundaŢiilor” nr. 18/ 2004

Comentarii

imaginea utilizatorului Adell
Trimis de Adell la
Comment: 

Desi este un interviu f vechi, ma bucur ca am mai aflat despre cartile ei pe care le-am citit pe toate. Intre timp mi-am procurat si ultima apartie iar zilele astea sper sa o termin si de citit. :)  "Noi, doamna doctor, cind o sa murim?" de intituleaza.Va invit sa vizualizati si acest interviu televizat, realizat in luna ianuarie:http://www.revistatango.ro/foto/damen-tango/ileana-vulpescu-la-damen-tango-arta-conversatiei-arta-confesiunii-6951.html

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by