Lucian Popescu




„Casa sufletească este în România“

Interviu cu pictorul şi graficianul Lucian Popescu


La inaugurarea Clubului Român de la Baden am avut plăcerea de a cunoaşte pe pictorul Lucian Popescu şi pe soţia sa Narcisa, membră a prezidiului clubului şi neobosită organizatoare a festivităţii. Lucrările domnului Popescu, expuse la inaugurare, denotă un simţ echilibrat pentru imagine şi culori, o dragoste nesfârşită pentru peisaj, pentru transparenţa, forţa şi vigoarea acestuia. Soţii Popescu, deşi foarte diferiţi ca vârstă, răspândesc în egală măsură armonie şi ceva familiar, prietenesc, firesc. De aceea, ideea de a face un interviu cu domnul Popescu nu cred că mi-a venit, ci a fost acolo din momentul în care l-am cunoscut. Cu toate acestea, pregătindu-mă să vin la el, am avut anumite reţineri. Simţeam în spatele deschiderii sale un caracter ferm, o stăpânire de sine pe care ţi-o dau reuşitele în viaţa personală şi profesională şi mă întrebam: oare nu cumva îmi va fi greu orientez convorbirea pe un curs dorit de mine cu un astfel de om? De la primul schimb de replici reţinerile s-au spulberat.

Domnule Popescu, ce vă amintiţi despre începuturile carierei dumneavoastră artistice, ce profesori v-au orientat şi susţinut ?

Ar trebui să-l menţionez în primul rând pe unchiul meu, Georghe Popescu, un pictor şi un mare grafician. El însă, când a fost să-mi aleg un drum în viaţă - abia terminasem liceul - mi-a spus că a fi artist plastic se aseamănă cu felul în care erau văzute pe atunci artistele: ceva de o calitate cam îndoielnică şi cel mai des muritor de foame. Văzându-l pe el n-ar fi trebuit să cred cele spuse, căci era foarte apreciat ca profesionist. Dar pentru că îmi era un fel de locţiitor de tată (tatăl meu a fost aviator şi a murit în război la numai 36 de ani) m-am simţit obligat să-l ascult şi nu am dat la arte plastice.

Dar pentru a răspunde mai bine la întrebare ar trebui să încep cu copilăria. Cred că bunica din partea mamei a jucat un rol esenţial în formarea mea. Când eram mic îi mâzgăleam mereu cu cărbune un perete al casei care a fost tabla mea de început, făceam tot felul de aiureli, animale, în special, găini cu zeci de ouă, avioane care nu mai ştiu dacă zburau sau cădeau, în fine, a doua zi ea văruia şi eu o luam de la capăt, fără să-mi fi dat vreodată vreo pedeapsă. Probabil, ca toate bunicile, a văzut în mine dragostea pentru desen, ceva talent, sau poate era doar bunătatea ei. Acest început mi-a dat curaj pentru mai târziu. Ciudat este că pe bunica din partea mamei, alături de bunicul, îi păstrez mai puternic în amintire decât pe cei din partea tatălui. Poate din cauză că uneori oamenii bogaţi sunt mai puţin deschişi în anume privinţe.

După piederea tatălui, am mers la gimnaziu, susţinut de familia tatălui care avea o situaţie bună pe vremuri. Apoi totul a fost naţionalizat, ei au fost obligaţi la domiciliu forţat iar eu i-am urmat. Odată cu "deplasările nedorite" ale familiei au început pentru mine peregrinările prin diferite licee unde am avut norocul să am profesori renumiţi. La Mihai Viteazu, pe Teodorescu Romanaţi, care a fost printre altele un mare renovator de fresce (mănăstirea Agapia a lui Grigorescu şi pridvorul bisericii din faţa Facultăţii de arhitectură - demolată de furia unui regim ateu - fuseseră refăcute de el). A mai fost şi profesorul Cârdei, la Liceul I. L. Caragiale, un ardelean de inimă, bun pictor deşi puţin cunoscut (cum de multe ori se întâmplă). Chiar şi la Călăraşi unde am făcut o parte din liceu am avut un profesor bun, domnul Zaharia. Mă simt îndatorat să-i trezesc din vecie prin amintirea elevului care am fost cândva. Dintre toţi Romanaţi m-a iniţiat cel mai mult în anii 1949-50 când am fost intern doi ani la liceul Mihai Viteazul.

În cursul discuţiei noastre înainte de interviu mi-aţi spus „eu iubesc oamenii“ iar eu v-am răspuns „şi eu iubesc oamenii“. Acest schimb de replici mi-a revenit involuntar în gând iar la un moment dat mi-am dat seama că de fapt acesta este motivul pentru care fac interviuri. Vă mulţumesc că m-aţi ajutat să-mi găsesc un motto şi doresc să începem chiar cu această întrebare: ce reprezintă pentru dumneavoastră afirmaţia că iubiţi oamenii?

Cred că am moştenit iubirea de oameni. V-am vorbit despre casa bunicilor mamei: aici se strângeau femeile, băbuţele satului la cafele. Bunica era căsătorită cu un grec (a câta generaţie în România, nu ştiu) dar bunicul meu grecul, era de o bunătate de poveste. Alături de el palicarul, am cunoscut sătenii, prin el am învăţat să iubesc de copil oamenii şi comuna natală. Mama mea era şi ea o sămânţă greacă (Dropol s-a numit, singura familie cu acest nume pe care o cunosc). Pe vremea aceea locuiam în comuna Socariciu, actualmente Unirea, între Călăraşi şi Feteşti, o comună foarte bogată. Mama - văduvă cu doi copii - avea uşa deschisă pentru toată lumea. Mulţi colegi de-ai sorei mele îşi aduc şi acum aminte cum mâncau fasole cu cârnaţi la d-na Popescu. De aici a venit plăcerea de a vorbi cu oamenii, de a le ştii păcatele, bucuriile, nu e însă o curiozitate de bârfă, chiar dacă uneori fără să vrei o faci. Când cineva are nevoie de ceva, aşa cum am învăţat de-acasă, încerc să-l ajut. Soţia mă critică zicând că deseori sunt gata să mă ocup de alţii mai mult decât de mine. Îmi place să vorbesc cu oamenii, uneori poate prea mult, îmi place să-i cunosc, îmi plac copiii. Cred că dacă ar fi să stau izolat aş muri. Am avut o perioadă grea, poate ca toţi la început, am suferit o uşoară formă de depresiune iar doctorul mi-a recomandat atunci să mă plimb singur prin pădure pentru că era linişte. I-am spus „Domnule Doctor, mie îmi trebuie viaţă, oameni, nu pădure, că dacă mă duc acolo mă spânzur de primul pom!“ . Aici în ţara de adopţiune predomină o mentalitate izolaţionistă, individualistă, fiecare se retrage la el în citadelă, unde pare că are de toate... La noi dacă nu ai ceva te duci la vecin şi-i spui „vecine, am nevoie de un ciocan“ şi-atunci schimbi două vorbe. Aici, în general nu prea e aşa, deşi eu prin pictură mi-am făcut în timp relaţii multe şi bune - diferite de prietenii însă.

Aţi menţionat unele momente dificile.

Ca mulţi emigranţi pobabil, am avut momentele mele de cădere şi cel mai grav este când cazi în proprii ochi. Am venit întâmplător în 1974, fără intenţia să rămân în Elveţia. Fusesem în vizită la sora mea în Italia, dar nu am vrut să stau în ţara aceea splendidă pentru că am surprins vreo trei demonstraţii de „brigade rosse“, comunişti cu fluiere şi bastoane şi mi-am zis că dacă vin la putere mă consideră trădător şi mă spânzură ca pe Musolini. Se vântura euro-comunismul, aşa că am hotărât să plec înapoi spre casă. Dar pentru că mai aveam cinci zile de tranzit, am decis să trec prin Elveţia uzând de o adresă dată de o doamnă arhitectă, colegă de servici din România care mai târziu s-a stabilit şi ea aici. Dumnezeu să fie cu ea şi sora ei, una mi-a dat adresa, cealaltă mi-a dat găzduire cinci nopţi. Imediat ajuns, am căutat de lucru pentru că nu vroiam să îngroş rândurile unor şomeri. Din fericire am găsit după trei zile, ajutat iarăşi de un român pe care nu vreau să îl numesc dar nici să îl uit. Eram împreună cu prima mea soţie şi căutasem un post la concernul ABB. Norocul a vrut să primim ultimile posturi libere - „ultimul tren din Gun Hill“ - criza petrolului din 1973 începuse să-şi arate colţii iar după aceea nu s-a mai găsit de lucru.

Am fost angajat ca desenator. La început a fost o mică neînţelegere poate din cauza francezei mele care nu era prea bună. şeful meu, un om deosebit, nu vorbea nici el prea bine. Eu i-am spus că sunt gata să fac orice, în sensul că pot să desenez, să copiez, să fac schiţe, deşi domeniul în care fusesem angajat era total nou pentru mine. Eu eram proiectant în arhitectură iar aici se lucra în domeniul electrotechnic, energetic. Mi s-a dat să concep un ventil de siguranţă care era inima unui întrerupător de înaltă tensiune foarte modern. Am învârtit acel ventil vreo săptămână fără să ştiu de unde să încep. Aceasta a fost prima mea umilinţă. Apoi un şefuleţ mai mic s-a dus la şeful de grupă care m-a întrebat ce am studiat. I-am spus că de fapt nu am şcoală tehnică, că am lucrat 12 ani în domeniul construcţiilor civile şi cu el iată-mă din nou la şeful cel mare care mă angajase. I-am explicat că nu am vrut să trişez. Când am afirmat că pot face „orice“ m-am referit la desen tehnic şi nu la concepţie sau construcţie de de piese. Îmi voi aminti cuvintele sale toată viaţa, căci probabil a văzut toată tragedia umană pe faţa mea când mi-a zis „Monsieur Popescu, allez ŕ votre place, je suis content de ce que vous avez fait“. Ce făcusem nici eu nu prea ştiam, desenasem ceva şi poate că nu a fost prea rău pentru că ulterior un proiectant de specialitate a reluat desenele mele şi le-a continuat. Oricum, aceasta a fost a doua umilinţă. Am intrat la toaletă, am plâns, iar pe urmă am revenit la locul de muncă cu capul sus.

Au urmat doi ani de chin, din cauza limbii germane. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că voi ajunge într-o zonă de limbă germană deşi în ţară mă distram cu colegii imitând toate limbile. Am învăţat-o la 39 de ani din mers - nu rău dar nici perfect - iar asta a fost a treia umilinţă a mea, perfecţionistul. Profesional însă, am învăţat curând normele şi am devenit calculator de diagrame pentru arcuri, o specialitate inginerească de mare răspundere. De aceste arcuri depindea buna funcţionare a unui întreg mecanism. După vreo trei ani, ABB-ul a căutat un grafician care să facă perspective - reprezentarea tridimensională a turbinelor. La vremea aceea nu erau încă computere cu programe de 3D. M-a interesat postul şi m-am gândit că poate înlătur evetualii adversari care ar fi venit din afara firmei şi ar fi cerut salarii mari nepretinzând nimic în plus faţă de ce aveam ca desenator. Am spus că vreau să fac proba şi am reuşit să fiu angajat ca grafician. Prima lucrare a fost complicată, trebuia să găsesc punctele de fugă ale unei turbine parţial construite, de pe diapozitive şi după desenele de construcţie, să schiţez părţile interne ale turbinei montate pe jumătate. Urma să se facă un film de desen animat care arăta montajul turbinei, iar unde nu se mai putea vedea montajul apăreau desenele mele ce se înscriau în conturul exterior al turbinei. Piesele se completau consecutiv arătând cum se monta întreaga turbină. Douăzeci şi doi din cei douăzeci şi cinci de ani de muncă am lucrat ca singur grafician industrial în sediul central ABB-Baden, o satisfacţie pentru care m-am bătut destul ca să o obţin. Am făcut documentaţie pentru şcolarizări, pentru instrucţuni de montare-demontare sau vinderea unor produse, turbine, generatoare, ventile. La sfârşitul activităţii am primit o diplomă de mulţumire care a compensat acele grele începuturi. Dar cel mai important a fost faptul că a venit un moment în care m-am regăsit, m-am ridicat în proprii ochi. Din acel băiat isteţ din România, care se cam pierduse la un moment dat, devenisem un bărbat la mijlocul vieţii care putea să stea cu capul sus.

Aţi avut sentimentul că v-aţi pierdut ?

Poate nu mă pierdusem cu totul, deşi într-o periodă am avut pe undeva această senzaţie. Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva pozitiv pentru mine: înainte de a fi învăţat germana şi de a mă recalifica profesional am făcut o primă expoziţie. Un fost coleg al meu - Dumnezeu să-l ierte, un italian din Siena - a văzut că desenam tot timpul şi m-a susţinut în organizarea acestei expoziţii. Şi în România când eram liber, desenam, făceam o mulţime de schiţe. Desenul era plăcerea mea şi pe vremea când lucram la „Stuf“ pe pasajul Victoriei. Împreună cu trei architecţi (doi dragi colegi din aceştia au plecat din viaţă din păcate destul de timpuriu) mergeam la Muzeul Satului şi pictam acuarele. În spatele planşetei mele păstram o mică colelcţie cu momente surprinse spontan, pe care nu de puţine ori mi le luau colegii. Dar caii mei nebuni (cai verzi pe pereţi cum îi numeam eu) au fost şi primele tablouri vândute în occident. Amintiri... amintiri... să mă întorc la întrebare, scuze, poate că am prea multe de povestit...

Această primă expoziţie în Elveţia, prin 1977, m-a ajutat enorm să cred iarăşi în mine, pentru că am văzut că mulţi îmi apreciau lucrările şi nu mă judecau după felul în care vorbeam. Am omis să vă spun că am mai avut un şoc odată sosit aici, soţia mea s-a hotărât să ia un alt drum decât cel pe care îl aveam în comun. În plus, copilul nostru era în ţară iar eu mă luptam din greu să-l aduc. În fine, erau vremuri grele şi când nu mai găseam răspunsuri la întrebări îmi luam planşeta şi petreceam trei-patru ore numai eu şi prietenul meu, desenul. De atunci şi până acum când am devenit pensionar, am continuat să lucrez. Deşi am reuşit să câştig bani cu tablouri şi sunt colecţionat, nu o fac numai pentru bani, ci mai ales pentru continuitate şi ca să nu-mi trădez prietenul. În plus, o fac spontan, nu stau mult să mă gândesc, acţionez aşa cum vorbesc şi cred că în felul acesta am reuşit să mă regăsesc după o perioadă de îndoieli.

Aţi expus enorm. Cum aţi reuşit ?

Am avut mult noroc. Şi ca exemplu aş dori să vă povestesc mai întâi cum am vândut primele mele lucrări în occidentul atât de temut pe atunci. Eram în vizită la sora mea care locuia la Milano. Deşi era ilegal, aveam cu mine zece acuarele cu peisaje de lângă Bucureşti şi trei desene cu cai. Vroiam să încerc să vând ceva ca să iau băiatului un cadou frumos, nu eram încă hotărât să rămân în occident. Sora mea îmi spusese că pe lângă Dom erau câteva galerii. Nu ştiam cum să procedez: să ţin sau să nu ţin la preţ ? Am plecat cu lucrările şi la galeria Cristoforus (acum nu mai există!) intru şi întreb cine e patronul. Secretara galeriei îmi răspunde: Signor Dr. Clemente. În italiana mea învăţată în 10 ore la biblioteca Italiană de la Sf. Iosif îi spun ce aş dori şi ea îl sună la telefon. Dr. Clemente, deşi se ocupa şi de alte două galerii, a venit. Cam fâstâcit i-am explicat dorinţa mea şi el mi-a spus să expun lucrările pe cornişa de lemn de la jumătatea pereţilor. S-a uitat, a spus asta, asta, a luat 3 desene cu cai pe o hârtie japoneză şi o acuarelă cu Lacul Mogoşoaia iar apoi m-a întrebat cât doresc pe ele. Pierdut, uimit şi cam zăpăcit am zis 50.000 de lire (erau lire atunci). El mă invită la subsol unde avea biroul şi-mi semnează un cec de 200.000 de mii de lire. De fapt eu cerusem 50.000 pe toate patru. Am bâlbâit cu greu un „mille grazzie“ şi ieşind afară am luat autobuzul, plângând de emoţie. Când m-au văzut sora şi mama (care era în vizită) s-au speriat. De-abia am reuşit să bâlbâi : „Mi-a cumpărat patru tablouri“.

Acum revin la întrebare. Încurajat după prima expoziţie, am făcut-o pe a doua în acelaşi loc, la Clubul Internaţional al ABB unde cu diverse ocazii erau prezentate naţiunile celor care lucrau acolo. Am organizat şi o seară românească împreună cu câţiva Români inimoşi. Am fost invitaţi să ne prezentăm ca naţie în urma acestor două expoziţii. Cum am spus, norocul mi-a surâs de multe ori. De exemplu, la prima expoziţie a venit şeful echipei elveţiene de salvare, care fusese în România la cutremur. El a recunoscut într-un tablou al meu Muzeul Satului. Din nostalgiile de început reluasem atunci nişte schiţe mai vechi din România pe care le-am pus mai bine pe hîrtie. Întâmplarea a făcut ca acest om care a recunoscut Muzeul Satului să fie soţul primei jurnaliste de artă - Doamna Frey - care a scris despre lucrările mele. A fost o încurajare care m-a motivat să continui. Am procedat aşa: la ora şase eram la lucru, la patru fix plecam ca să prind ziua cât mai lungă şi apoi pictam 4-5 ore acasă.

Dar de fapt primele lucrări făcute aici au fost patru icoane. Undeva la o lemnărie am găsit nişte scânduri aruncate şi mi-a venit idea să fac icoane deşi nu făcusem niciodată în viaţa mea. Le-am luat, le-am tăiat, le-am ars vopseaua, le-am pictat în tempera şi le-am dat cu baiţ, o patină specială. Apoi le-am expus la o biserică reformată unde am fost invitat de nişte elveţieni. Două icoane le-a cumpărat chiar biserica. A patra e în Italia, la mormântul mamei. Ea o donase iniţial unei capele iar când a murit preotul mi-a propus să o pun la mormântul ei.

Mai pictaţi icoane ?

Nu mai am timp, fac alte lucruri. A treia icoană, un Sfântul Ilie în peşteră (el a avut nişte „munci“ de făcut) a rămas neterminată... poate vreodată o să o termin. Daca doriţi, vă pot arăta albumele cu extrase din presă despre expoziţiile mele. Am avut o presă bună şi sunt mândru să spun că nu am cunoscut aproape niciodată pe cei care au scris despre mine. Vedeţi, aici am făcut o expoziţie într-o bancă din Baden. Nu a fost simplu. Văzusem că băncile organizează expoziţii şi m-am prezentat singur la director să-i propun o asemenea idee (o mare îndrăzneală!). El mi-a spus să mă înscriu pe o listă şi să aştept să-mi vină rândul - o formă amabilă de a scăpa de mine. Între timp am închiriat o vitrină mare tot în Baden, într-un pasaj subteran unde expuneam cam opt tablouri odată. La un moment dat primesc un telefon de la un bărbat care îmi spune că ar fi interesat să cumpere două tablouri expuse acolo. A doua zi vin la mine doi bărbaţi, le dau tablourile şi la un moment dat unul îmi spune „Noi ne cunoaştem“. Eu rămân puţin mirat, el continuă „dumneavoastră aţi venit la mine să mă întrebaţi dacă puteţi să faceţi o expoziţie“. Abia atunci mi-am dat seama că era directorul băncii respective care în momentul acela m-a întrebat „când doriţi să faceţi expoziţia ?“.

Aici este o galerie în care am avut permanent tablouri dar din păcate galeristul s-a sinucis. Urmează o expoziţie de grup şi o alta. Aceasta a fost expoziţia cea mai bună pe care am avut-o, în 1986. Tablourile, ca şi persoanele trebuie să aibă „îmbrăcămintea“ potrivită ca să iasă în evidenţă, ele au nevoie de spaţiu şi lumină. De aceea, nu accept să fac expoziţii în restaurante şi cafenele. O singură dată am acceptat, la un restaurant pe malul lacului Zürich, dar nu mi-a plăcut. M-a deranjat faptul că, aşa întâmplător, după ce mâncau sau mergeau la toaletă, oamenii se mai opreau la un tablou. La acea expoziţie în 1986 tablourile au fost foarte bine plasate şi am vândut nouăsprezece din patruzeci de tablouri. În acest muzeu, în Legnau, am avut o expoziţie în 1988, iar anul acesta în luna mai pregătesc din nou o expoziţie împreună cu Livia Balu, o pictoriţă româncă. Aici a fost un concurs internaţional de pictură la Freiburg în Germania, unde am primit premiul al doilea din partea publicului. Urmează expoziţii la Montreux, Dusseldorf, Luxemburg, Baden-Baden. Uitaţi ce scrie acest jurnalist pe care nu îl cunosc şi care m-a făcut să mă simt foarte măgulit: „Cu Lucian Popescu a apărut un artist care este cu siguranţă unul dintre cei mai deosebiţi acuarelişti din Elveţia“ (cred că a exagerat)... Aici am făcut o expoziţie cu lucrările mele şi ale unchiului meu Gheorghe Popescu. Aici am avut onoarea să-mi fie acceptată o lucrare la o instituţie comercială americană „Bredford Exchange“cu sediul în oraşul Zug, Elveţia. Ei lansează serii de farfurii de porţelan pentru colecţionari şi pentru acestea preiau picturi ale artiştilor din diverse ţări. Figurez aici alături de unul din cei mai importanţi pictori clasici ai Elveţiei - Anker - cu un peisaj din oraşul Morcote, cantonul Ticino. Aici am expus din nou cu unchiul meu iar aici am expus la un cămin de bătrâni aducându-le mai aproape imagini din propria lor ţară. Aici am expus la un galerist în Zürich împreună cu o sculptoriţă. Aici am avut o expoziţie unde între altele am cunoscut un fost moderator de la televiziunea elveţiană care mi-a propus o idee pe cât de frumoasă pe atât de grea. El ar dori să fac zece tablouri, cinci din România - cinci din Elveţia, iar de la fiecare peisaj să pornească un cadru de film în care să apară o echipă de dansatori tradiţionali din zona respectivă. E frumos, dar greu.

De ce ?

Ar trebui să merg în România să fac diapozitive în cinci zone geografice diferite, să zicem Bistriţa Năsăud, Ialomiţa mea, Oltenia, Poiana Braşov ş.a.m.d. Sigur că acest proiect ar fi o excelentă reclamă pentru România. Pe urmă ar trebui găsit un ansamblu coregrafic. Apoi trebuie găsit un ansamblu, sau mai multe aici. Pentru asta aş avea nevoie de un sprijin serios şi aici şi în ţară. Cred că este prea greu...

Să continuăm.

Una dintre cele mai deosebite realizări ale mele a fost selecţionarea ca finalist al Elveţiei la finala unui concurs organizat de UNICEF şi firma Windsor la galeria Mall din Londra. Concursul - la care au participat 51 de ţări - a fost prezidat de un juriu în fruntea căruia s-au aflat Prinţul Charles şi Kofi Annan, Preşedintele Naţiunilor Unite. Calitatea lucrărilor selecţionate cât şi vecinătatea palatului Bukingam au conferit evenimentului o culoare aparte iar mie o mare satisfacţie, mai ales că în catalogul editat, am fost trecut cu menţiunea „născut în România“.

De curând aţi participat la al 13-lea Festival internaţional de artă contemporană de la San Remo, care s-a desfăşurat între 14 decembrie 2005 şi 6 ianuarie 2006, unde aţi primit un premiu.

Da. Sora mea, care locuieşte în Italia, are foarte multe tablouri de-ale mele. O prietenă de-a ei, româncă, le-a văzut şi mi-a propus să trimit două lucrări la acest festival. La început nu am vrut, din motive de birocraţie vamală şi transport. Eram foarte ocupat înainte de sărbători şi am acceptat să particip când prietena sorei mele s-a oferit să mă ajute şi să mi le ducă ea acolo. De fapt, motivul pentru care am mers la festivitatea de încheiere, a fost ca să-mi iau înapoi tablourile, nici prin gând nu mi-a trecut că voi fi premiat. Festivalul a fost un eveniment de mare anvergură care a ocupat spaţiile de expunere ale faimoasei vile Ormond. Lucrările au fost clasificate pe mai multe categorii după tehnica utilizată şi tematică. Când mă aşteptam mai puţin, mi-am auzit numele strigat pentru premiul doi la secţia acuarelă. Am fost foarte impresionat. Toţi cei dinaintea mea şi-au luat diploma fără să spună un cuvânt. Dar eu - şi vreau să menţionez în mod special acest lucru - am participat ca român şi m-am gândit că în această calitate s-ar cuveni să spun câteva cuvinte. Am inventat spontan o formulă de mulţumire amintind pe scurt rădăcina noastră istorică comună. Sala a fost plăcut surprinsă şi am fost foarte aplaudat. Au mai participat doi români: cunoscuta pictoriţă Uta Elena Chelaru care a primit un premiu pentru întreaga sa activitate şi pictorul Andrei Jitaru.

În afară de expoziţia de la muzeul din Langnau în luna mai, aveţi şi alte planuri de viitor ?

Da, aştept un contract cu o galerie din Wollen, pentru luna martie.

O ultimă întrebare înainte de încheiere: ce înseamnă acasă pentru dvs. ?

O, asta e o întrebare grea. Am să mor împărţit şi niciodată liniştit. Nu ştiu ce să-i spun lui Narcisa: să mă ardă, ca să dea o parte în România, dar să fiu şi aici. De câte ori merg acolo văd tot praful, dar şi frumuseţile naturale iar când plec mă apucă tristeţea. Apoi când mă apropii de casa de aici simt totuşi o bucurie pentru că am 31 de ani trăiţi aici. Casa sufletească însă, îmi rămâne în România. Narcisa este dintr-o altă generaţie, tinereţea a ajutat-o să se dezlipească mai uşor şi poate nu are la ce să se uite în spate, eu am avut 38 de ani când am sosit aici cu multe amintiri, şcoala, mormântul tatălui şi aproape o jumătate de viaţă trăită în ţară. Păstrez şi o amintire recentă preţioasă: în 2000 am avut o întâlnire cu foştii colegii din Călăraşi. A fost frumos, plin de emoţii şi amintiri. Latinii spun „ubi bene ibi patria“. Ferice de cei care pot să o facă aşa uşor. Casa e o noţiune abstractă, nu o poţi arăta, mulţi o poartă cu nostalgie în suflet, o porţi ca melcul după tine, oriunde te duci, iar asta nu prea îţi dă linişte.

Liniştea trebuie să învăţăm să ne-o găsim fiecare în noi, nu credeţi ?

Hm... asta e ca poanta cu Ferdinand, o ştiţi ? Un bebeluş plângea în cărucior şi un bărbat îi tot spunea „Fii calm Ferdinand, fii calm Ferdinand“, trece o cucoană şi spune „Degeaba vorbiţi cu copilul, nu înţelege, e prea mic !“ La care tipul răspunde „Doamnă îmi pare rău, dvs. nu înţelegeţi, Ferdinand sunt eu !“.

Vă mulţumesc foarte mult pentru interviu şi sper că veţi găsi liniştea.


A consemnat
Alina Mondini, Zurich


cultural înapoi prima pagină