"Dacă suntem uniţi am putea realiza mai mult" - interviu cu Elena Drăghicescu

"Dacă suntem uniţi am putea realiza mai mult" - interviu cu Elena Drăghicescu

Trimis de Adell la Mar, 12/06/2011 - 23:27
Elena Drăghicescu

Elena Drăghicescu, vicepreşedinta Clubului Helveto Român Lucerna, este o persoană plăcută, dinamică, cu iniţiativă şi spirit organizatoric. Multele acţiuni realizate de-a lungul anilor sunt dovada implicării ei în viaţa românilor din Elveţia. Aşa a luat fiinţă, în 2007, Clubul Helveto-Român Lucerna.


Adela Corjin (A. C.): Elena, care au fost primele lucruri pe care le-ai făcut pentru românii de aici, până la înfiinţarea Clubului Helveto Român?

Elena Drăghicescu (E. D.): În 1992, având şansa să lucrez la complexul „Zunfthaus zum Pfistern“ din Lucerna, am cunoscut-o pe doamna Schmid, care este fosta mea şefă şi o admiratoare a ce se întâmplă în România, şi care m-a ajutat foarte mult să trimitem haine şi bani la o Casă de Copii din Iaşi (pentru că eu sunt din Iaşi). Acum copiii aceştia sunt mari, sunt însuraţi. Această acţiune am făcut-o anonim, nu am vrut să o publicăm, dar a fost o mulţumire pentru mine. Însă m-am lăsat apoi păgubaşă fiindcă în România, de câte ori m-am dus, 3 ani la rând, să văd ce s-a făcut cu banii respectivi, niciodată n-au reuşit să-mi spună. Şi atunci, am preferat să dau eu personal, la copii, de Crăciun şi de Anul Nou când mă duceam acolo.


Apoi am avut norocul să-l cunosc pe fostul ambasador, domnul Ioan Maxim, care a fost foarte deschis şi prietenos şi ne-a ajutat. Dar înainte de asta mai e ceva. Întâi am fost să investim în România, eu împreună cu şapte investitori elveţieni, să investim în Dracula Park. Şi ne-am dus, am fost primiţi de oficialităţile din Sibiu care, ca mai toţi ardelenii, nişte oameni cinstiţi, ne-au spus că nu se va face nici un Dracula Park. După Sibiu am mers la Ministrul Turismului de atunci, domnul Dan Agathon, care ne-a spus că de fapt se va face Dracula Park. Elveţienii nu mai ştiau cine a minţit şi cine nu. Şi în ziua de azi unul dintre ei îmi zice că i-am vândut fum, că l-am dus să investească şi n-a ieşit nimic.

 

Să revin: în timpul şederii în România eu i-am şi plimbat pe ei. Am mers împreună, cu toţii, în partea aia spre Braşov în sus, era superb, era curat şi am găsit multă ospitalitate la oamenii locului dar şi mâncare bună. Era începutul lui iunie: roşiile erau bune, cartofii, carnea. Asta le-a plăcut lor tare mult şi de aici a venit ideea doamnei Schmid de a face şi eu aşa ceva în Elveţia: de a pregăti mâncare românească.

 

A.C.:  Şi ai facut Clubul Român Lucerna?
E.D.: Clubul vine după aia. Am făcut atunci trei săptămâni de gastronomie, cultură şi muzică românească. A fost un succes extraordinar. Superb. Faptul că atârna steagul României la restaurant făcea ca lumea să intre curioasă. După calculele mele, atunci am trimis 220 de plicuri la românii din Elveţia. Am fost ajutată de oficialităţi, de ambasadă, logistic ajutată, domnul ambasador de atunci, Ioan Maxim, ne-a dat adresele şi au venit peste 300 de români din toată Elveţia, pe parcursul celor trei săptămâni.

 

A. C.: În ce an se întâmpla asta?
E. D. În 2004. În 2002 a venit ideea mergând în România cu investitorii şi în 2004 am reuşit să ne pregătim: să aducem bucătari români, muzică românească, să pregătim expoziţia de pictură a unei românce. A expus atunci Livia Balu. Dar să continui ideea: au venit aşadar de la 300 de români până la 1 200 de elveţieni care au mâncat în perioada aia la noi, în Lucerna. În acest timp l-am cunoscut pe Sfinţesco şi pe Decebal. Aceste Zile ale României s-au repetat in 2006, iar atunci Decebal a luat adresele de la toată lumea ca să poată fi anunţată de alte activităţi. Şi tot atunci s-a înfiinţat şi o parohie, datorită faptului că veneau români care au fost de acord.


Atunci ne-am gândit că, dacă tot facem atâtea activităţi pentru imaginea României, fără a fi patetici, ne-am zis: hai să înfiinţăm Clubul Român!

 

A. C.: Ce înseamnă pentru tine asociaţie românească? Ce s-a realizat în timpul colaborării cu domnul Corneliu Sfinţesco, fostul preşedinte al Clubului?
E. D.: Sfinţesco era un preşedinte care stătea în umbră dar susţinându-ne întotdeauna în ceea ce făceam. Era un punct de referinţă, ca să zic aşa, şi ne dădea mâna liberă (mie şi lui Decebal) de a realiza ce ne propuneam. Era întotdeauna politicos şi ne mulţumea pentru ceea ce făceam. Ce am realizat? Am continuat cu evenimentele: 8 Martie, care a fost un eveniment în Lucerna nemaiauzit şi în prima ediţie au fost numai femei, vreo 45 de femei. După aia, am făcut o seară pentru Moş Crăciun; a început Decebal să facă activităţile lui în aer liber; ne-am întâlnit la atelierul Andreei Bove. Ea e mândria noastră: pictoriţă şi sculptoriţă. Am făcut multe, nu-mi vin toate acum în cap, dar la un moment dat, Clubul nostru şi cu cel din Baden şi încă două din partea franceză eram chiar bine poziţionate la activităţi. Deşi cluburile şi asociaţiile româneşti s-au înmulţit, noi am rămas aceeaşi, aceleaşi persoane, acelaşi număr. 

 

A.C.: Cum sunt românii din Elveţia şi ce ţi-ai dori mai mult vizavi de aceştia?
E. D.: Aici este o durere a mea: mi-ar plăcea ca tineretul să poată veni la aceste activităţi, să ne ajute, să preia. Nu trebuie uitat că suntem români! Nu ne-a chemat nimeni în ţara asta şi dacă noi nu facem ceva, pentru a arăta că nu suntem toţi ţigani, hoţi, bandiţi, atunci cine? Eu sunt mândră de românii care sunt aici. Majoritatea e venită de foarte mulţi ani iar cei veniţi acum, dupa 1990, sunt veniţi toţi cu un contract de muncă, în nişte condiţii care face mândrie României.

 

Dragi copii, nu uitaţi că suntem români. Nu trebuie să uităm acea ţară minunată. Nu vreau să fiu patetică, eu iubesc România extraordinar, însă nu m-aş putea întoarce să trăiesc acolo fiindcă nu-mi place ce se întâmplă în plan politic. Însă ţara aia oferă foarte mult. Dacă noi, în mica noastră ţară, Elveţia zic, am putea să facem mai mult: uite cum am dus eu atunci şapte investitori ce au crezut în mine, de exemplu; dacă noi, fiecare, încercăm să facem ceva, ar fi minunat. Eu am organizat de aici chiar şi excursii: am trimis turişti în România. Şi mici chestii care se pot face. Sunt multe de spus: să nu ne fie ruşine că suntem români. În momentul în care există ruşine de asta, mi-e milă de acele persoane.

 

A.C.: Elena, te-ai stabilit de mulţi ani aici. Cum ai descrie experienţa ta?
E.D.: Eu am venit politic. Eu am fost măritată cu un mare sportiv şi aveam o situaţie destul de bună în România dar cum cred în nişte idealuri şi în adevăr, am înjurat-o o dată pe madame Ceauşescu. Ei, am înjurat-o, vorba vine,  i-am zis: „vaca aia n-a plecat încă de acasă şi voi nu mă lăsaţi să trec strada” (blocaseră străzile pentru defilare) Chit că nu mi-a fost bine câtva timp dar vreau să mulţumesc la Dumnezeu, şi anumitor persoane care mă cunoşteau şi care erau la Securitate (uite că erau şi persoane de calitate la Securitate şi care nu-i iubeau pe Ceauşeşti) şi care m-au ajutat: în 24 de ore mi-au făcut o ieşire din ţară. M-au întrebat unde vreau să mă duc şi le-am spus Elveţia, pentru că aici aveam nişte prieteni.

 

A.C.: Când ai venit de fapt în Elveţia?
E.D.: Pe 29 august 1989. Şi în decembrie au crăpat Ceauşeştii, poate din acest motiv am fost ajutată de un (fost) securist, cred că ceva era în aer, încă din august. Poate dacă ramâneam în România, stăteam în puşcărie până la revoluţie şi după ... cine ştie? eram şi eu mare şi tare în guvern. Glumesc.

A. C.: Cum a fost adaptarea ta în Elveţia?
E.D.: Când am ajuns pe aeroport în Zürich nu am avut decât 100 de franci şi nu ştiam ce să fac. M-am dus la toaletă şi nu ştiam de unde să trag apa, era cumplit treaba asta, nu găseam butonul de tras apa la toaletă! După aia, i-am sunat pe prietenii mei dar nu i-am găsit acasă; am luat un taxi şi m-am dus la Poliţie şi le-am spus că vreau azil politic. Acolo mi-au zis că trebuie să mă duc la St Gallen, undeva nu ştiu unde, mi-au dat o adresă.  Aşa, şi fiind în gara în Zürich, şi de câte ori ajung în gara Zürich îmi vine în minte asta, stând aşa dezorientată, c-o valiză-n mână, s-a apropiat un bătrân de mine, noroc că ştiam franceza, şi mulţumesc doamnei profesoare de la şcoală, şi povestindu-i de unde vin, mi-a dat o masă la restauntul din gară, m-a îndrumat spre tren, mi-a plătit biletul spre St Gallen unde se primeau azilanţii. Acolo am ajuns noaptea iar portarul a fost şi el foarte drăguţ. Nu a putut să-mi dea drumul înăuntru, era închis tot la ora aceea, însă m-a trimis la hotelul din gara St Gallen şi mi-a plătit până dimineaţa când am intrat la interviu şi aşa am primit azil. Eu mulţumesc elveţienilor pentru asta, a fost ca un înger care a venit atunci: să vii într-o ţară în care nu ştii nimic doar „ja” şi „danke”. Dar am fost trimisă la o şcoală de germană, apoi am avut şi de muncă deşi nu ştiam limba şi mi se dădea 4 500 franci pe lună. Pentru mine a fost aşaaa, nu ştiam ce să fac cu banii, ce să cumpăr mai întâi. Apoi am cunoscut-o pe doamna Schmid şi de acolo ţi-am povestit.

 

A.C.: Deci crezi în îngeri păzitori.
E.D.: Da, acel batrân din Zürich şi fosta mea şefă, doamna Schmidt.

 

A.C.: În perioada 29 septembrie – 2 octombrie ai participat la Bucureşti la conferinţa cu tema „Forumul românilor de pretutindeni”. Cu ce impresii te-ai întors?
E.D.: Au venit oameni din toată lumea, chiar şi din America, oameni veniţi cu un anumit scop, bănuiesc, cum m-am dus şi eu cu un scop. În prima zi nu s-a făcut mare lucru, a fost plictiseală. Au venit tot felul de popi si preoţi din Basarabia, din Chişinău, Ucraina, Moldova (eu n-am nimic cu ei, sunt religioasă) ca să ceară câte 1 milion de euro sau chiar 2 milioane de euro, adică nişte sume din astea exorbitante, pe motiv că ei au terenul şi să-şi facă biserică. Când am luat eu cuvântul le-am spus că mi se pare o obraznicie să ceri atât, când noi in Elveţia am găsit o rezolvare de moment: românii se roagă într-o capelă pe care ne-au dat-o elveţienii de la biserica catolică.

 

A.C.: Nu sunt bani pentru ei fiindcă cer sume foarte mari dar pentru activităţile românilor din Elveţia?
E.D.: Nu se poate, nu se poate. Nouă de exemplu, celor din Lucerna, ne-ar trebui 30 000 euro şi un loc ca să facem o biserică din lemn. Nici 1000 de euro nu se găsesc pentru una din asociaţii ca să ne facem nişte activităţi culturale pentru a prezenta România in Elveţia. E vorba de imaginea României, că şi asta contează.

 

A.C.: La Forum s-a discutat despre votul prin corespondenţă?
E.D.: Nu sunt noutăţi. Cei din Chişinău, Moldova, Ucraina vor să li se rezolve problema ca să primească paşaport românesc. Interesele sunt acolo: având cetăţenie vor putea vota. Votul prin corespondenţă, cu care sunt de acord, şi aici vreau să ştie lumea: acum câţiva ani, când au fost alegerile, Ambasada a propus să facem un centru de votare în Lucerna. Am fost de acord, vorbisem cu Sfinţesco şi cu Decebal iar Daniela Weibel mă ajutase şi urma să facem în restaurantul unde lucram eu. Dar nu s-a mai putut fiindcă s-a constatat că sunt foarte puţini români deşi se punea problema să vină şi cei din Ticino. Nu ştiu de ce nu s-a mai putut.

 

A.C.: Să revenim la acest Forum.
E.D.: Vreau să vă spun că am cunoscut oameni minunaţi, oameni cu care am putea colabora în viitor. Am luat adresele de la mulţi dintre ei şi chiar de la Ministrul Muncii iar cine are nevoie să îmi spună. Am cunoscut o doamnă, pe nume Paleologu, mare critic de artă în Franţa şi care mi-a zis că i-ar face plăcere sa vină o dată la noi ca să expună şi să prezinte o expoziţie. Apoi am mai cunoscut o scriitoare din Londra. Ce să zic, oameni cu care sper să ramânem în contact şi să colaborăm.

 

A.C.: Urmând exemplul ambasadei din 2009, tu ai organizat la Lucerna, în septembrie 2011, întâlnirea cu reprezentanţii asociaţiilor româneşti din Elveţia. Practic este prima întâlnire făcută de o organizaţie românească în Elveţia. Această întâlnire şi-a atins scopul?
E.D.: În mod sigur şi-a atins scopul şi apropo de întâlnirea organizată de ambasadă vreau să vă spun că am fost şi eu atunci. Nu s-a făcut absolut nimic: numai s-a mâncat şi s-a băut. Eu venisem pregătită cu un dosar fiindcă aflasem că, dacă vrei sa iei bani de la Departamentul românilor de pretutindeni, trebuie completate o mulţime de formulare şi făcute multe cereri. Şi m-am dus pregătită. Dar nu-mi aduc aminte să fi rezolvat ceva. O mulţime de documente de completat că îţi vine uneori să te laşi păgubaşă. Iar asta- ce-am făcut noi în septembrie- a fost minunat. Pe viitor vom face împreună cu alte cluburi anumite activităţi. Îmi pare rău că nu putem organiza şi noi concertul lui Ducu Bertzi, din păcate bugetul nostru este foarte limitat.

 

A.C.: Ce speri să îmbunătăţeşti cu acest start dat de tine cu întâlnirea reprezentanţilor tuturor asociaţiilor ?
E.D.: Mai multă comunicare între noi, mai multă solidaritate. Eu sper că relaţiile dintre noi s-au îmbunătăţit. Sunt convinsă de asta. Să vină şi ei la activităţile noastre şi noi să mergem la ei. Acum de exemplu, că am amintit de asta, chiar dacă eu nu pot merge la concertul cu Ducu Bertzi voi trimite câteva fete de la Clubul Lucerna. Nu trebuie să fim individualişti şi să ne punem laurii că uite „gata, am făcut numai noi, nu ne interesează ce fac alţii”. Dacă suntem uniţi atunci vom putea realiza şi evenimente mari împreună cu asociaţiile din Neuchâtel, Baden, Zürich, şamd. Şi am avea un cuvânt greu de spus prin această unire.

 

A.C.: Ce ţi-ai dori mai mult pentru Clubul din Lucerna alături de actualul preşedinte, domnul Decebal Apostol?
E.D.: Îmi doresc în continuare să am cu Decebal o bună colaborare şi o bună înţelegere. Să facem măcar ce-am făcut şi până acum. Iar lumea să nu ne ocolească. De exemplu, acum, la 12 noiembrie, la acest Salon Literar am pregătit nişte surprize extraordinare, să ne distrăm. Un coleg de-al meu va face pe domnul Goe, avem pregătit şi un joc de societate, vom citi. Dar numai faptul că ne întâlnim la un pahar de vorbă este minunat !

 

A.C.: Ce alte activităţi urmează să organizezi în cadrul Clubului român din Lucerna?
E.D.: Sunt foarte fericită: revelionul. Până în prezent suntem 60 de persoane. Printre ei aşteptăm un grup de 40 de români turişti din Timişoara. Aceştia au mai fost aici acum câţiva ani (la hotel „Continental“ unde se organizează revelionul) şi acum ei vin, din nou, exact în perioada aia. Şefa de acolo mi-a spus despre ei şi eu sunt de acord să-i primesc la revelionul organizat de mine. Vreau să vă spun că nu mai sunt foarte multe locuri libere. Cine vrea să vină, trebuie să se înscrie neapărat la mine.

 

Dar până atunci, Decebal organizează Ziua României pe 3 decembrie 2011.

 

Apoi activităţile din anul celălalt: bineînţeles începem cu Ziua Femeii, devenită o tradiţie; urmează să mai fac „Şezătoare a femeilor”: este vorba de o şedinţă de tricotat iar cine termină puloverele primeşte un premiu. Asta o facem acasă la mine, dacă sunt până în 20 de persoane. Şi după aceea îmi doresc foarte mult să o aduc pe doamna Paleologu de la Paris, să ne ţină o seara culturală, să ne vorbească despre istoria artei.

 

A.C.: Ce le spui colegilor din celelalte organizaţii româneşti?
E.D.: Eu le doresc să aibă în continuare puterea de muncă, puterea de a aduna românii, puterea de a lupta cu acea birocraţie din România. Şi în acelaşi timp o flexibilitate şi să avem o colaborare bună.

 

A.C.: Mulţumesc pentru interviul acordat pentru Casa Românilor, românilor din Elveţia.
E.D.: Şi eu mulţumesc şi sper ca lumea să mă înţeleagă cum sunt, să mă accepte.


Interviu realizat pe 20 octombrie 2011

Adela Corjin, Schwyz

 

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by