"Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi Elveţia" de Sanda Budiş (recenzie)

"Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi Elveţia" de Sanda Budiş (recenzie)

Trimis de Dan Ottiger la Vin, 12/27/2013 - 17:31

Recenzie la volumul „Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi Elveţia” de Sanda Budiş. Polirom, Iaşi. 2012, 390 pag. + XVI planşe.
 

Prin alegerea acestui titlu - de o indiscutabilă originalitate -, autoarea aduce un vibrant omagiu tatălui său, generalul Alexandru Budiş, precum şi fetei sale, Sandra Pralong care, de altfel, a fost „motorul” ce a declanşat şi întreţinut flacăra redactării acestor memorii. „(...) Dumnezeu (...) m-a blagoslovit cu o fată aşa de minunată, cum nu s-a mai întâlnit. Dumnezeu s-o aibă în pază! Avem o relaţie nemaiîntâlnită!”, mărturiseşte autoarea, cu o vădită mândrie.  

Sanda Budiş şi-a ilustrat radiografia vieţii în nu mai puţin de 40 capitole, inegale din punct de vedere informaţional dar, în marea lor majoritate, bogate în secvenţe ce merită o lectură deosebit de atentă. Exemple :
1. Cine sunt ? 2. Decembrie 1989, treptat spre România. 3. Mariajul meu sau cum mireasa îşi fură socrii. 4. Nino şi cum a apărut Sandra-Marilyn-Andreea în viaţa mea. 5. Despre mine. (...). 7. La Facultatea de Arhitectură. 8. Mama şi pictura. (...). 11. Înapoi la Constanţa, peţitorul turc şi mariajul mamei. 12. Familia mamei, fraţii Grigorescu şi educaţia lor. 13. Jafuri şi bombardamente sau cum am învăţat să pierd şi s-o iau de la capăt. 14. 1944 - anul acela. 15. Tata şi puţină istorie. (...) 17. Viaţa în comunism : un „experiment Piteşti” la foc scăzut. 18. Divorţul, fuga lui Nino şi câteva reţete (de bucătarie). 19. Două exemplare de Homo sovieticus. 20. Cum am rămas în străinătate. 21. Cum le-am scos pe Sandra şi pe mama din România în 1974. 22. Cum m-am acomodat în Elveţia. (...). 25. Arhitect de una singură în Elveţia. (...). 28. Christophe, bărbatul Sandrei. 31. Mentalităţi – sau teoria mea despre România şi de ce suntem aşa cum suntem. 32. Arhitect din nou în România. 33. Rugăciune. 34. Cum am vrut să schimb agricultura om cu om – sau stagiari români în Elveţia. 35. Da, l-am sabotat pe Petre Roman la Crans-Montana. 36. Corneliu Coposu. 37. Cum am adus în ţară afişe electorale. 38. George Soros. 39. Despre căinţă (şi pocăinţă). 40. Anexă. Cine-i cine ?

Parcurgerea celor aproape 400 de pagini permite avansarea unor constatări de ordin general, dintre care cele mai semnificative îmi apar a fi următoarele :
 

- remarcabila performanţă a Sandei Budiş de a publica prima sa carte la 86 de ani, vârstă la care mulţi pământeni au, efectiv, cu totul alte preocupări şi îndeletniciri (dacă le mai au !);
- dragostea permanentă faţă de Patria în care s-a născut şi ataşamentul său profund pentru valorile autentice asimilate încă din copilărie într-o Românie neafectată de ororile dictaturii comuniste ;
- onestitatea exemplară a autoarei reflectată de redarea unor aspecte referitoare la viaţa sa de familie, la activitatea profesională de arhitectă şi de convingerile sale politice, eminamente anticomuniste ;
- acumularea şi interpretarea a numeroase informaţii de natură istorică şi politică.

Sanda Budiş are darul de a puncta momente cruciale din istoria recentă a României, momente pe care le-a trăit cu intesitatea şi luciditatea proprie persoanelor dotate în lupta pentru depistarea, dezgroparea şi etalarea adevărului.
Cartea reprezintă un document însemnat ce ar trebui analizat de mulţi tineri români care – din motive economice lesne de înţeles - şi-au părăsit Patria după decembrie 1989 şi s-au răspândit pe toate meridianele. Anii trăiţi de Sanda Budiş după 1944 („anul acela”), într-o ţară devenită la 30 decembrie 1947 o „republică populară, stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate” sunt descrişi de autoare din postura indelebilă a „duşmanului de clasă”, conferită de o origne „nesănătoasă”, asumată în mod demn, fără tendinţe de colaborare cu adepţii dictaturii proletariatului.

 

Deşi repet ceea ce am mai subliniat şi cu alte prilejuri, precizez că o multitudine de momente grave trăite de generaţii sacrificate prin impunerea acestei dictaturi sunt foarte puţin cunoscute (şi, mai ales înţelese) de tinerii români „expatriaţi” sau pe cale să se expatrieze.

Spre exemplu, câţi dintre aceştia – şi alţii ca ei ! - pot înţelege cu adevărat esenţialul din următoarea două mărturisiri :
- „După 23 august 1944, la venirea armatelor sovietice, au fost evacuate locuinţele ‘burjuilor’ (burghezilor), pentru cazarea ofiţerilor ruşi.
Deşi am văzut că începe prăpădul, deşi ofiţerii ruşi erau încartiruiţi prin casele noastre, de unde şi fratele, şi sora mamei, Cornel şi Dorina, au fost de pe o zi pe alta daţi afară, lăsând pe loc toată mobila, bunurile, tot ce aveau, nu ne-a venit să credem şi nu ne-am mobilizat să opunem rezistenţă împreună. Cu toate acestea, unii dintre ruşi, mai de omenie, le-au spus oamenilor să fugă cât mai au posibilitatea. Dar familia noastră, toţi patrioţi, cu dragoste de ţară, nu i-au luat în seamă. Şi toţi ne-am căit amarnic, dar prea târziu ! Nu cred că am menţionat cum generalul rus încartituit în conacul de la Casimcea îi povestea Dorinei prin ce au trecut ei în URSS (...) : ‘
Spune-i bărbatului tău să vândă tot, să vă adune şi, cu toată familia să fugiţi în Vest !’ Degeaba, aşa cum spun încă azi occidentalii, şi noi atunci credeam că aici nu se va întâmpla ce s-a întâmplat în Rusia. ” (pp. 115-116).


- „Niciodată Nino n-a vrut să ne spună cum a reuşit să fugă din ţară în 1964. (...) cu puţin timp înainte să se prăpădească, am insistat să-i spună măcar Sandrei, pentru că în 2003 nu mai exista teroarea Securităţii. Ne-a spus că era un secret !” (p. 34), devoalează Sanda Budiş un moment decisiv din viaţa lui Nino, acel „Robert Taylor autohton”, soţul ei şi tatăl Sandrei.

În repetate rânduri Sanda Budiş atrage atenţia asupra situaţiei create de bâlbâielile unei „democraţii” post-decembriste, trainic maculată deşeurile putride ale comunismului. Nu însă înainte de a (re)aminti unele norme fundamentale, comune multor familii „burghezo-moşiereşti”, între care, bineînţeles şi a celei din care provine autoarea. De exemplu, în capitolul rezervat familiei mamei sale, citim :

 

- „Aşa erau cei din familia Grigorescu – oameni deosebiţi -, ca de altfel şi mica mea familie, la început de doar trei persoane (...). Oameni de înaltă ţinută morală şi intelectuală, care au muncit cu respect şi dragoste de ţară, oameni care, împreună cu mulţi alţii ca ei, au făcut România Mare. Odată cu ei parcă a pierit neamul meu ! Azi parcă ţara este invadată de barbari, oameni fără căpătâi şi cu limba stâlcită !” (p. 112).

 

- E posibil să laşi o bijuterie arhitecturală precum măreţul Cazinou din Constanţa să cadă în ruină ? De neconceput, incredibil, dar adevărat, suntem incontestabil în ţara lui Papură-Vodă, cu supuşi de paie, care-au supt urgent pachetele date de primărie (pe banii noştri) şi tot aşa v-au votat pe încă patru ani, în total 16 (şaisprezece) ani ! Visez ???” (p. 122).

 

Deosebit de revelatoare – în acelaşi capitol - este schiţarea portretului lui Horia Grigorescu, unchiul Sandei Budiş, „avocat în Baroul din Bucureşti, deputat de Constanţa în 1927-1928, ales primar al Constanţei între 1930 şi 1933, prefect în 1933-1934 şi reales primar între 1934 şi 1937.” Un exemplu de adevărat edil patriot şi competent.

 

Astăzi îmi vine să plâng când văd decăderea oraşului în care m-am născut, cu străzi pline de gropi, murdare şi neîngrijite pe care însă circulă automobile-bolizi de sute de mii de euro. Cu case dărăpănate în zona rezidenţială a peninsulei, fala oraşului în tinereţea mea, pierdute între blocuri înnegrite de vreme, cu tencuieli căzute, cu vegetaţia veştejită şi, în loc de iarbă, o invazie de buruieni. (...) ” (pp. 123-124), scrie autoarea, plină de imense decepţii.
 

Referitor la cantitatea importantă a datelor de care a dispus autoarea pentru redactarea cărţii sale este foarte probabil ca la originea lor să fi stat, în primul rând, un „jurnal personal”, salvat din urgia comunistă, păstrat şi completat cu informaţii ce i-au punctat viaţa din 1973, de când a fost refugiată politic în Elveţia. Desigur, memoria prodigioasă a Sandei Budiş a contribuit în mod fericit la precizarea a numeroaselor episoade descrise în lucrarea sa.


În general, stilul Sandei Budiş este simplu, direct, fără înflorituri, adecvat unui document destinat oricui doreşte ca banca personală de date să fie îmbogăţită cu informaţii preţioase dintr-o lume apusă, dar foarte utile şi astăzi pentru lumea în care trăim, şi nu numai în România post-decembristă.


Dan Ottiger Dumitrescu (Fribourg, Elveţia)
 

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by