Forumul românilor din Elveţia

Acum este Dum, 22 Oct 2017 5:26 am

Ora este UTC [ DST ]




Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 29 mesaje ]  Du-te la pagina Anterior  1, 2
Autor Mesaj
 Subiectul mesajului: Re: Propunere !
MesajScris: Joi, 09 Dec 2010 6:31 pm 
Neconectat
membru de bază
Avatar utilizator

Membru din: Lun, 19 Iul 2010 7:02 pm
Mesaje: 2703
Localitate: Luzern
Cred ca intalniri se vor realiza mai greu datorita distantei...plus familie etc...insa asa virtual ar merge, eu am citit de curand o carte : "Warum Männer immer sex wollen und Frauen von der Liebe Träumen" de Allen & Barbara PEASE...

e un subiect siropos :D dar exact bun de forum :)), accesibil tuturor, si nu as zice chiar lipsit de controversa ;). A citit cineva ? Chef de o "contra" ? :P

_________________
Descurcaret din fire, fara iubire as fi un incurcat


Sus
 Profil   
Răspuns cu citat  
 Subiectul mesajului: Re: Propunere !
MesajScris: Lun, 24 Ian 2011 12:06 pm 
Noi ceilalati, cu ajutorul tau Giorgia, am putea participa intr-un grup de invatat germana ... oare unde era acel topic despre infiintarea unui club de invatat germana deschis ca nu il mai gasesc...


Sus
   
Răspuns cu citat  
 Subiectul mesajului: Re: Propunere !
MesajScris: Joi, 20 Dec 2012 4:38 pm 
Neconectat
membru de bază
Avatar utilizator

Membru din: Lun, 19 Iul 2010 7:02 pm
Mesaje: 2703
Localitate: Luzern

_________________
Descurcaret din fire, fara iubire as fi un incurcat


Sus
 Profil   
Răspuns cu citat  
 Subiectul mesajului: DRAGOSTE DE ŢIGANCĂ
MesajScris: Sâm, 08 Feb 2014 1:01 pm 
Neconectat
nou venit

Membru din: Sâm, 08 Feb 2014 12:49 pm
Mesaje: 3
salut,
Propun sa cititi un roman al meu pe care doresc sa l public. Imi face mare placere sa mi spuneti parerea voastra
Viaţa romilor este plină de mister şi zbuciumată asemeni albatrosului rănit, venit de peste timpuri.
M-a atras duritatea acestui neam, legea sfântă a iubirii şi, mai ales, tangoul ţigănesc dansat în jurul focului, în fapt de seară.
„Te iubidaptu” e cel mai frumos cântec pe care l-am auzit într-o noapte, în mijlocul şatrei, ascultând legende.
Romilor de atunci şi romilor de acum le mulţumesc că mi-au permis să fiu, pentru o clipă, ţigancă în zbuciumata mea viaţă.

A u t o a r e a


Trenul duşmănos nu mai voia să plece. Trenul durerii, trenul dezamăgirii îi incurca viaţa fără sorţi de
izbândă. Trenul Disperării o purta pe Rada pe apele tumultoase ale vieţii, aruncând-o la discreţia uraganelor ca pe o coajă de nucă în acel moment de răscruce. Zâmbea trist şi cerul a început să plângă cu lacrimi de dor.
Călătorii admirau frumuseţea enigmatică, retrasă ca o căprioară într-un colţ al vagonului, de frica colţilor duşmănoşi ai lupilor. Erau locuri libere, dar tânăra ţigancă stătea în picioare, privind din când în când spre Dumnezeu de la care cerea îndurare. N-o incomodau privirile admirative ale bărbaţilor şi nici invidia femeilor..., se obişnuise cu aceste mici răutăţi.
- Cred că e fata lui bulibaşa, spune cu admiraţie un călător.
- Desigur, e prea distinsă pentru a nu fii de rang mare, completează altul cu acelaş entuziasm.
Rada nu auzea sau nu voia să audă. Privirea rece urmărea culoarea apusului de soare devenită vineţie, roşiatică, albăstruie – semn al zbuciumului sufletesc. Părul lung, de culoarea grâului copt, era legat c-o fundă roşie, într-o parte. Fusta vişinie, creaţă, fixată pe un cordon lat din mărgele, îi punea în evidenţă trupul firav şi danteluţa albă, care abia se zărea de sub fustă, completa vestimentaţia aristocratică.
Stătea cu mâinele în şold, severă, tristă, încercând cu greu să-şi recapete echilibrul lăuntric pentru a putea tece puntea suspinelor. Nicio mişcare de prisos din care să-ţi dai seama că ceva o nelinişteşte. Ochii, doar ochii nespuşi de albaştri, aruncau săgeţi de răzbunare, de nesupunere, în timp ce afară ploua din ce în ce mai tare. Îşi schimbă mâna în celălalt şold, iar cu vârful pantofului desena linii de cerc încâlcite.
- Ce încălţăminte are! spune alt călător, numai în filme am văzut o asemenea frumuseţe sinistră.
Ţiganul îngână ceva timid, neîndrăznind s-o privească. Rada dă din cap dezaprobator, încruntându-şi sprâncenele. Obosit de atâtea refuzuri, îşi sprijină capul de geamul vagonului. Pe chip i se putea citi, în acea secundă, aşteptări, dorinţi, suferinţă datorită neputinţei de a materializa iubirea într-un legământ sfânt. Atent, vrea s-o ia de mână în acel joc al înserării. Ţiganca se retrage fulgerător, ignorând privirea devoratoare ce aluneca pe trupul ei. Stătea de multă vreme în aceeaşi poziţie ca nu cumva ţiganul şi, poate, iubitul nedorit, să-i înţeleagă greşit gestul.
Trenul mergea repede, prea repede, fluierând nepăsător când se apropia de staţie. Palidă, închide ochii, refuzând realitatea ostilă.Viaţa se învârtea ca la roata norocului..., un fel de „Te iubesc” unde nu există număr câştigător.
Ţiganul, a cărui eleganţă abia atunci am observat-o, i-a luat traista ţesută din mărgele, ajutând-o să coboare. Un oftat prelung, multiplicat în mii de săgeţi, i-a secat sufletul şi ultima rază de speranţă. A coborât cu paşi şovăitori pe tărâmul disperării. Vântul amesteca funzele copacilor, troienindu-le ca pe nişte amintiri, în locuri retrase.
Din mulţime se aude glasul cristalin al surorii sale:
- Rada! Rada!
Chemarea se repeta fugar, soarele trecuse de mult spre apus. Pe furiş, îşi ştergea lacrima, dar o altă lacrimă îi lua repede locul, şi privirtea îi deveniseră o mare a suferinţei. Mergea încet, calculându-şi paşii cu grijă.., şatra o urma ca pe o regină. Rada, la un semn, a cui oare¬?, a început să râdă, un râs dureros ce fulgeră inima ţiganului. Nemulţumit de răceala iubitei, dădea din cap, fără a putea să-şi adune gândurile. Privea în jur bucuroasă de florile apărute la colţ de drum, râdea tare şi plânsul, devenit râs, lovea cu multă cruzime iubitul.
Epuizată, neştiind de ce şi pentru cine a venit, s-a aşezat neputincioasă pe banca de la marginea peronului.
Ploaia se oprise şi doar ţipătul păsării ce pleca spre zări necunoscute, a adus-o la realitate. Fluieratul trenului prelung, strident şi indiferent ca notele unui pian ruginit, uitat de timp, o determină pe Rada să înfrunte uraganul.
- Nu înţeleg, spune Rada, tăcerea şi rostul iubirii. Sosirea mea te-a întristat?¬
- Rada, ai uitat prietenii, obiceiurile noastre şi chiar dragostea mea. Depărtarea, despre care îmi tot vorbea bunicul tău, a făcut din tine o fiinţă total nouă.
Asculta vorbele şi, simţind greutatea lor, răspunde răspicat:
- Raul, mă acuzi pe nedrept, mă faci vinovată în faţa ta şi a şatrei.
- Pe nedrept?
- Ai vrea să te urmez, ştiu asta, nu trebuie să repeţi. Dar între noi există doar depărtarea..., două inimi ce nu se vor întâlni. Singură am să-mi croiesc drumul în viaţă, viitorul îmi aparţine.
Prefăcându-se că nu aude ultimele cuvinte, ţiganul întreabă poruncitor:
- Mă refuzi?!
- Nu eu te refuz, ci inima. Ţi-aş mulţumi frumos dacă m-ai lăsa în pace...
- Rada! De ce...?
- Soarta mi-a scos în cale un alt bărbat...
N-a avut putere să-şi termine fraza. Mâna lui Raul o strângea dureros. Dar ce e durea fizică pe lângă durerea sufletească când soarele aruncă spre zenit raze de dor şi de tristeţe?
- Ţin la tine, Rada! În toată această perioadă a absenţei tale, mi-am imaginat în fel şi chip momentul
întâlnirii, când imi vei aparţine toată. Spui că am greşit, dar cu ce? Nu înţelegi că Dumnezeu, şatra, mi te-au hărăzit? Obişnuieşte-te cu ideea că în curând vei fi a mea!
Rada îl privea cu ură, gesticulând a nesupunere.
- Crezi că au să facă din mine ţiganii ceea ce au făcut din mama? Profitaţi de moartea mamei, a bunicului, uitând că tata încă trăieşte? Nu voi deveni ţigancă de-a vostră cu sila!
Raul zâmbea amar, compătimind-o.
- Unde ţi-ai petrecut copilăria? Nu aici, în mijlocul şatrei, pe marginea drumului? Ai uitat ziua când ai intrat la facultate şi ţiganii au petrecut bucuroşi, în jurul focului, că au printre ei şi o învăţată? Pe chipul tău ţi-am citit bucurie. Acum refuzi iubirea, neamul şi legea ţigănească, deşi ai totul la picioarele tale. Ce ţi- a dat în plus străinul de care-mi vorbeşti?
- Nu ştiu, Raul, nu cred că-mi dă ceva mai mult, deşi nici lui nu i-am cerut ceva, spune cu tristeţe Rada. Dar ce fac oare? Cum pot explica dragostea pentru un alt bărbat, omului căruia îi sunt la fel de dragă?
- Atunci...
- E simplu: iubirea lui seamănă cu o zi toridă când doar apa rece a fântânii îţi mai poate potoli setea.
Iubirea să fie oare răsăritul de soare ce nu mai apune?
- Visezi, drăguţă, visezi...
Rada era convinsă că visul va deveni realitate, doar pentru asta a muncit nopţi de-a rândul, a indurat umilinţe ce nu merita, a luptat cu cei din jur, cu sine, pentru o clipă de fericire. Ură şi tristeţe, înfrângere şi durere, toate s-au aşternut între ei încât visele adormite sângerau cireşele de mai.
- Vorbele tale, spune Raul apăsat, sunt pline de tâlc, dar nu-ţi pricep aşteptarea şi iubirea, străine mie.
Ce te face atât de fericită? Cui şi de ce ai promis iubire?
- Unui coleg de facultate pe care-l iubesc şi fără de care nu pot trăi, răspunde Rada plimbându-se în
jurul băncii. Mă voi căsători cu el... Priveşte-mă! Sunt în stare să port masca fericirii o viaţă întreagă?
Raul asculta dezinteresat spovedania iubitei. Ştia că legea ţigănească e aspră pentru cei care nu se supun.
Rada oftă uşurată, scăpase de povara iubirii neîmpărtăşită. Îşi şterge ochii înlăcrimaţi, privind peronul pustiu ca şi propria sa viaţă.
Raul, după un moment de ezitare, continuă:
- Văd că ai înţeles greşit aşteptarea dragostei mele. Te-ai întrebat cât sufăr când eşti departe?
- Ţi-am spus doar...
- Ştiu. Mi-ai spus că drăguţul îţi este doctor, că drumul tău ste diferit de al meu, că inima ta bate puternic pentru altcineva. Dar ai mai auzit la noi de trădare sau de răzbunare, nu? Îmi aparţii aşa cum noi aparţinem lui Dumnezeu.
- Adevărat vorbeşti, Raul, adevărat. Ne aşteaptă şatra. Priveşte, deja sunt aproape de noi. Însă te
rog să-mi îndulceşti venirea... Vreau să merg la mormântul mamei.
- Nu e timp de amintiri. Şatra vrea să petreacă şi eu alături de ea.
Îmbrăcată de sărbătoare, şatra a venit să-şi întâmpine învăţata. Se întorcea de la studii nepoata fostului bulibaşa şi logodnica lui Raul. Momentul era aşteptat cu nerăbdare deoarece este un prilej de a răsuna iarăşi lăuta toată noaptea.
- Ce frumoasă te-ai făcut, Rada, spune sora ei, Crina, sărutând-o pe amândoi obraji.
Purandeii strigau în cor:
- Rada! Rada! A venit Rada!
Ecoul repeta „Ra-da, Ra-da”, dureros ca un suspin.
- Ai devenit o adevărată domnişoară, spune Rada bucuroasă surorii sale. Ce repede trece timpul.
- Ce-i, Rada? Plângi de fericire. Întotdeauna lacrimile ţi-au făcut ochii nespuşi de albaştri. Nu plânge, draga mea surioară, nu plânge. Mămuca, acolo sus, te vede, va plânge şi ea. Asta vrei?
- O, Crina, nu vezi cum sunt încolţită de către şatră?
- Spui postii, răspunde Crina râzând.Toţi ţiganii vor să petreacă alături de voi, la logodnă.
- Taci, Crina!
- Am greşit cu ceva?
- Nu, n-ai greşit... Lasă-mă, te rog, câteva clipe singură.
- Şi eu lângă cine să merg?
Culoarea albastră-vineţie a cerului îi dădea un sentiment de siguranţă. Vântul, la fel ca altdădată, legăna încet florile, iar păsările cu trilurile lor spărgea liniştea serii în fărâme de dor.
Ca o zeiţă, cu părul în bătaia vântului şi al sorţii, Rada mulţumii mamei că i-a dat curajul să lupte pentru a-şi împlini visul. Îi lipsea blândeţea ei, vorbele de încurajare şi poveştile pe care i le spunea până în zori de ziuă.
Ţiganii cântau fericiţi. Era cântecul începutului şi al sfârşitului iubirii imposibile. Alerga pentru a-şi întâmpina destinul..., fără ca cineva să-i vadă lacrima şi să i-o şteargă. „Eu, Rada, voi învinge legea ţigănească, voi schimba destine, deşi nu sunt un Dumnezeu.”, spunea fără să observe privirea triumfătoare a şatrei.
În faţa ochilor s-au derulat amintirile adunate într-un ungher al sufletului.
- Dacă ar fi trăit mama.., şi Rada se sperie de glasul sfâşietor de hain.
- O pot înlocui, şopteşte Raul luând-o de braţ. Când vei deveni mamă vei uita de aceste amintiri fără rost.
Dinspre apus vedea culoarea cărămizie a cerului, parcă prea cărămizie pentru acest început de drum. Cer şi pământ s-au amestecat pentru o clipă, iar ploaia trimitea picături calde ale iubirii neîmpărtăşite.
Ţiganii surprinşi de tăcerea lui Raul, îl mustră aspru:
- Nu-ţi stă bine, băiete, în postura de logodnic trist. Ce, nu te bucuri că ţi-a venit femeia? Până azi se auzea doar glasul tău, iar acum, când este aici, nu-ţi mai place nimic. Care-i baiul?
Raul nu răspunde provocării, chiar dacă inima îi bătea cu putere în piept.
- Poate nu-i mai este drag, se aude o voce în mulţime.
- Ei, şi tu, fă, Sultano, nu mai cobi! zice o ţigancă învârstă fără a-şi lua ochii de la Raul.
- De, ce aduce ceasul, nu aduce anul, îngână Sultana, făcându-şi semnul crucii.
Raul se asază la masă lângă Rada. Ţiganii, mulţumiţi de nunta pusă la cale, jucau de mama focului. Două inimi băteau puternic şi durerea lor se împletea cu cea a clopotului ce amintea oamenilor că sunt trecători. Inima Radei îşi cerea dreptul la iubire, la viaţă, la cântec şi descântec. Mâna încărcată de inele abia atingea mâncarea.
- Mănâncă mai cu poftă, spune mama lui Raul. Uite ce slabă eşti..., te bate vântul.
Îi întinde o pulpă de pui, iar ochii o săgeteau cu răutate şi cruzime ca şi cum întregul necaz ar sta in slăbiciunea fetei.
Câte nelegiuri nu s-au petrecut în rândul şatrei datorită dragostei pătimaşe! Mama Radei o viaţă întreagă a urât iubind, a zâmbit prin suferinţă şi a murit iertând pe cei care i-au ucis dragostea.
„Se poate repeta durerea?” se întreba Rada. „Nu, nu e posibil să am acelaşi destin! Am s-o razbun pe mama, infruntându-mi soarta”.
- Ciocnim paharul pentru tineri, spune noul bulibaşa, ridicându-se în picioare. E ziua lor, e logodna lor! Hai, cântaţi marşul de primire!
Ţiganii îşi acordau lăuta, în timp ce purandeii veneau mai aproape pentru a vedea mireasa. Privirile ucigătoare ale celor din jur, care o urmăreau ca pe un animal de padă, o epuizau. Sufletul mutilat nu mai rezista stresului. Grăbită, se ridică de la masă, scuzându-se faţă de cei prezenţi:
- Drumul a fost lung şi obositor. Vreau să mă odihnesc. Crina, vino cu mine.
- Să se ducă Raul! strigau ţiganii nemulţumiţi.
- Crina merge cu mine, spune Rada cu ultima fărâmă de putere. Raul să-şi continue distracţia.
Raul ar fi vrut ca pământul să se despice în două, să-l înghită pentru a nu mai ajunge la batjocora şatrei. Bea pahar după pahar fără să ridice ochii din farfurie.
- Nici în prima zi nu-ţi conduci nevasta? întreabă un flăcău de-o seamă cu el.
- Asta nu e treaba ta! se răsteşte Raul, trăgând cu ochiul la mama sa.
- Nu e treaba lui, dar e treaba noastră, intervine cel mai bătrân dintre ţigani. Nu miroase a bine această logodnă... Fata e schimbată....
- Am mai spus, intervini bulibaşa, că multă carte strică. S-a indepărtat de noi şi Dumnezeu ştie ce o să mai vină....
- A învăţat carte multă, completează Raul, luându-i apărarea.
- N-am nevoie de o noră învăţată, ci de una care să muncească şi să facă purandei mulţi. Nu-mi place că te faci de râs, Raul. Fii bărbat aşa cum te-am învăţat!.
- Şi maică-sa, Dumnezeu s-o ierte, până ce a murit n-a fost mulţumită c-a luat un ţigan de-a nostru. Îi seamănă leit la narav, asta e.
- Ce-ar fi vrut, întreabă Raul, să se căsătorească cu un prinţ?
- Nu e vorba de avere, explică bulibaşa cu amărăciune, ea avea patimă pentru un rumân, dar s-a terminat rău de tot. Rumânul a fost omorât! Inmormântarea rumânului şi nunta cu Didi a avut loc în acelaşi timp.
- Tată! strigă Raul din capul mesei. Să nu mai aud vorbele astea. Povestea n-o să se mai repete!
- Nu-mi da poveţe, fiule!
Raul nu se lasă copleşit de vorbele dure ale tatălui, dorind să se facă simţit în mijlocul şatrei:
- Ai uitat c-am devenit bărbat şi am şi eu un cuvânt de spus? Ştiu ce trebuie să fac în viaţă şi fără sfatul vostru.
Ţiganii ascultau cu sufletul la gură ciorovăiala dintre bulibaşă şi fiu. Nimeni până la el n-a avut curajul să-şi contrazică stăpânul în văzul tuturor.
- Ai dreptate, Raul, răspunde bulibaşa cu un calm fals, ai devenit bărbat fără să observ. Ai păreri diferite, vorbeşti ce nu trebuie... Să dea Dumnezeu să rămâi aşa toată viaţa.
- Cum? întreabă Raul nedumerit.
- Aşa cum vrei să pari.
Iubirea pentru Rada l-a făcut să treacă peste cuvântul tatălui şi să nu accepte dragostea respinsă. Trebuia să aibă putere ca să lupte contra celor din jur, a sorţii şi a propriei iubiri.
Surâzând dispreţuitor, îndeamnă ţiganii să bea:
- Să cânte lăutarii! Să bem! Ceasul ăsta n-o să se mai repete. O dată se logodeşte ţiganul, o dată şi bine... Nu-i aşa, tată?
- Aşa este Raul, aşa cum spui, dar logodnă fără logodnică s-a mai văzut vreodată?
Din ochii lui Raul ieşeau săgeţi de mânie.
- Mă duc să-mi aduc ţiganca! Să se bucure de cinstea ce i se face!
- Aşa, Raul, aşa te vrem! strigau ţiganii bucuroşi.
Alerga ca un nebun spre camera Radei ca şi cum acolo l-ar fi aşteptat cineva cu drag.
- Rada, locul tău e lângă mine! Vino, şatra vrea să te slăvească!. Nu fă nazuri, măcar în al doisprezecelea ceas.
Palidă, cu părul în dezordine, apare în pragul uşii. Fusta roşie i se ridicase deasupra genunchiului ca o sfidare a neputinţei lui Raul.
- Nu-ţi aparţin! Pleacă!
Raul o privea cu dezinteres. Îşi înfundă pălăria pe cap, rânzând, din când in când, ca un învingător.
- Nu merg, Raul! N-auzi ce-ţi spun?
- Vrei s-aduc ţiganii să te ia cu forţa? o întreabă Raul sigur pe sine. Vei rămâne lângă mine toată noaptea,
chiar de-ar fi să fac moarte de om.
- Ascultă, Raul: niciodată n-am să-ţi fiu nevastă. N-am să mă ascund ca mama şi n-am să trec prin ceea ce a trecut ea. Spune şatrei că am alt bărbat.
- Blestemtată să fii, pui de târfă! Am să-mi bat joc de tine în văzul tuturor. O să te îngenunchez aşa cum
n-am mai făcut-o. Cine va avea curajul să spună că nu are dreptate feciorul bulibaşei? Vrei un bărbat deschis la culoare, un rumân... Ei, bine, mulţumeşte-te aşa cum sunt. Eşti muierea mea!
- Nu merg acolo unde toţi mă pizmuiesc!
- Bine, drăguţo! Mă duc să le spun ţiganilor că nu vrei să vii. Ei nu stau mult pe gânduri... sau ai uitat că nu ai pe nimeni alături de tine?
- Îl am pe Dumnezeu! strigă Rada, încercând să se desprindă din braţele vânjoase ale lui Raul.
- Până la Dumnezeu, dracii îţi scot ochii.
- Nu merg, Raul, nu merg! repetă, fără a se mai opune.
- Am să te înşel pe toate drumurile ca să te fac de râs cu toată învăţătura ta. O faci pe-a domnişoara şcolită, dar eşti ultima târfă din şatră. Credeai că n-am să-ţi cer socoteală că ţi-ai pierdut fecioria?
- E adevărat, Rada, ce spune Raul? o intreabă Crina plângând în hohote. E adevărat...?
- Da, e adevărat!
- Vino, frumoaso, spune batjocoritor Raul, luând-o de după gât, de acum eşti la cheremul meu! Ce-ar mai râde şatra daca ar afla că feciorul bulibaşei ia de nevastă o târâtură.
- Ai face bine de-ai povesti şatrei adevărul. Astfel, voi scăpa de tine şi de blestem.
- Rada! Rada! strigă Crina răpusă de ruşinea pe care i-o făcuse sora ei.
Vazând lacrimile Crinei, îl ia de braţ pe logodnicul nedorit, îndreptându-se spre şatră. Zâmbetul, tristeţea ce dispăruse o data cu înserarea, reuşi să-i păcălească iarăşi pe ţigani.
Raul, mulţumit de supunerea fetei, porunci:
- Sus paharele şi muzica să nu se mai opească până dimineaţă. Să petrecem aşa cum o ştie doar ţiganul. Hai, cântă „Te iubidaptu”! Cântă aşa cum n-ai mai cântat!
Au început să joace în jurul focului ce se pregătea să ardă vise, speranţe, amintiri. Flăcările răspândeau în jur miros de busuioc, iar amintirile dureroase deveneau în noapte candelabre pe care cerul le atârnă la porţile dorului, cu tristeţe.
- Aşa te vreau, învaţato! Aşa te vreau, târfo! îi spune Raul, muşcând-o de vârful urechii. Văd că eşti bucuroasă că ai scăpat de ocara şatrei. Uită-te la mine! Numai la mine să te uiţi cât timp jucăm!
Frumoasa Rada devenise ţiganca ascultătoare, supusă bărbatului şi destinului. „Ei nu ştiu că aparenţele înşeală!” îşi spune Rada, în timp ce noaptea se lăsa ca o cortină.
Dintr-un colţ al cerului, luna, cu razele sidefii, arunca spre ţigani ciorchini de steluţe ce căpătau culoarea curcubeului în drum spre mâine. Cu mişcări rapide se desprinde din braţele lui Raul, căutând-o cu privirea pe Crina. Îi spune în şoaptă:
- Dormi cu mine noaptea asta, Crina. Nu fac faţă singură acestei mari bătălii.
Crina râde de frica nejustificată a surorii.
- Nu te mai prostii. Ţiganii nu-ţi vor răul.
Simţind parcă dispreţ şi în vorbele Crinei, Rada o strânge de mână, accentuând fiecare cuvânt:
- Ai promis mamei că vei ajuta!
- Cu ce să te ajut?
- Să scap cu bine noaptea asta, că mâine voi fi departe....
- Taci, Rada! Cum poţi vorbi aşa? Înseamnă că bunul Dumnezeu nu vrea să te îndepărtezi de şatră. Facă-
se voia Sa.
- Am să fug!
- De ce să fugi? Ce vrei şi nu ţi se dă?
- Niciodată n-am să fiu mireasa lui Raul!
- Unde Rada ţi-e mai bine ca aici? Raul te iubeşte, e şi bogat... Vrei să forţezi destinul?
- Plec unde văd cu ochii..., să nu mai aud de şatră, de răzbunare, de necinste şi de iubirea. Am venit să te văd, să merg la mormântul mamei pentru a-i spune că visul ei a devenit realitate. Sunt doctoriţă.
- Doar pentru asta ai venit?
- Da, pentru tine, pentru mama....şi, poate, pentru focul „Te iubidaptu” ce se cuibăriseră în inima mea.
Crina o privea cu asprime. Nu înţelegea cum de putea Rada să refuze un ţigan bogat, frumos, râvnit de toate fetele. Nu pricepea ura surorii faţă de Raul şi faţă de şatră.
- De ce-l refuzi?
- Raul îmi este străin.
- Ai să mă faci de râs, la asta nu te-ai gândit? Tu eşti învăţată, îţi vei croi mai uşor un drum în viaţă, dar
eu? Dacă fugi, şatra o să-şi bată joc de mine. Cine o să mă mai ia de nevastă? Asta vrei, Rada? Să plâng pe mormântul mamei, blestemându-mi zilele?
Intrebări la care Rada nu avea răspuns. Pe Crina o credea încă un copil care plânge dacă o contrazici, căreia trebuia mereu să-i piepteni părul creţ, încâlcit. Seriozitatea de care dădea dovadă, o nelinişti. Ar fi vrut să-i sărute fruntea copilei, să-i spună că soarele va răsări şi pentru ea.
- Crina, ajută-mă să scap cu bine şi, promit în faţa lui Dumnezeu, că voi veni să te iau. Nu te las la discreţia uraganelor!
Crina, dându-se repede într-o parte, o priveşte cu indignare, împotrivindu-se.
- Vrei să mă duci în altă parte? Nu, nu voi pleca asemeni ţie. Aici e lumea mea, aici e şatra. Stii doar că nu pot să mă desprat de ţigani!.
- Crina, în numele mamei, ajută-mă!
- Nu te supăra, dar e adevărat că ai păcătuit cu acel rumân?
- Nu e păcat să iubeşti şi să fii iubită. Numai dragostea adevărată te poartă pe culmile abisului. Când vei
simţii fiorii iubirii, îmi vei da dreptate. Vorbele mamei se adeveresc ca un blestem.
- Care vorbe? întreabă Crina îngândurată.
- Iubirea echivalează moartea.
Crina nu înţelegea sensul vorbelor ce-au apăsat sufletul mamei, ce-au făcut din noapte, zi şi din fericire, nefericire. O privea suspicios, gata parcă să se răzgândească la ajutorul promis.
- Raul te chinuie pentru că nu eşti cinstită. Ţi-a pus gând rău, am văzut eu asta...
Inima i s-a muiat repede când a văzut lacrimi pe faţa Radei. O luă de mână, cu aceeaşi timiditate ca atunci când porneau spre oraş, încercând s-o încurajeze:
- Rada, Rada, nu mai plânge! Pentru mine vei rămâne, indiferent ce vei face, aceeaşi soră frumoasă şi bună care nu ieşea din vorbele bunicului. Eşti mândria ţiganilor....., dar ce vor spune după ce vei pleca?
- Nu mă judeca aspru, Crina, spune mulţumită de decizia surorii, lasă-i pe ţigani să-şi bată capul. Poate va trece mult timp până ne vom revedea, dar să ştii, şi să spui asta şi tatei, că vă iubesc şi voi fi fericită lângă acel bărbat.
O priveşte pe Crina cu tristeţe, sărutându-i faţa scăldată de lacrimi.
- Imi pare rău că trebuie să suporţi dojana şatrei din cauza mea, dar mama, de acolo, din ceruri, îţi mulţumeşte.
Viaţa Radei deveniseră un joc de cărţi la care trişa cu bunăştiinţă pentru gramul de fericire la care avea dreptul. În fapt de seară, jocul morţii şi al dragostei deveniseră o punte pe care trebuia s-o treacă victoriasă.
Păsările cântau, de dor, de jale?, şi aripile lor, ca nişte vise rebele, tăiau aerul, înflorind buruiana de pe marginea drumului. Se simţea aruncată la discreţia destinului nemilos. „Când m-am născut în toamna aceea blestemată, ploua mărunt, mărunt...Octombrie, o toamnă întârziată când ultimele flori se scuturau în vânt. Dacă nu plec, cine îmi va mângâia nopţile când vântul va lovi fereastra şi cine imi va sorbi lacrima când somnul o să mă înconjoare? Cui îi voi spune despre împliniri şi dezamăgiri...?” La toate astea gândea Rada, în timp ce afară începuseră să se întunece.
Obosită, s-a aşezat la marginea lanului de grâu, dădu-şi la o parte şuviţa de păr arămie ce tot flutura deasupra ochilor. Zâmbetul căpătase alt înţeles, i se citea pe chip fericirea.
Cu câtă emoţie a aşteptat momentul terminării facultăţii. A luat zece la examenul de licenţă, a găsit post la un spital remarcabil din oraş, de acum putea trăi pe picioarele ei. A reuşit cu greu să smulgă lauda colegilor şi profesorilor, remarcându-se din primii ani de studenţie. Şi, când totul părea simplu, să nu poată oare să-şi ia zborul spre abis?
Aseară, când s-a despărţit de Silviu, i se părea că fericirea va lua sfârşit o dată cu această plecare neaşteptată, că nu există frumuseţe şi bunătate în afara lui. „A înţeles oare sau doar s-a prefăcut că înţelege ce e cu viaţa mea?” se întreba Rada neliniştită. „La asta am sa mă gândesc mai târziu..., balanţa nu pare a fi echilibrată...”
Lucretia ionescu Buiciuc

(va urma)


Sus
 Profil   
Răspuns cu citat  
Afişează mesajele din ultimele:  Sortează după  
Scrie un subiect nou Răspunde la subiect  [ 29 mesaje ]  Du-te la pagina Anterior  1, 2

Ora este UTC [ DST ]


Cine este conectat

Utilizatorii ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 2 vizitatori


Nu puteţi scrie subiecte noi în acest forum
Nu puteţi răspunde subiectelor din acest forum
Nu puteţi modifica mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi şterge mesajele dumneavoastră în acest forum
Nu puteţi publica fişiere ataşate în acest forum

Căutare după:
Mergi la:  
cron
Powered by phpBB © 2000, 2002, 2005, 2007 phpBB Group
Translation/Traducere: phpBB România