Există în Elveţia o toleranţă mai mare a celor dimprejurul bolnavilor psihici ?
Da, dar nu peste tot. Dacă comparam tratamentele psihiatrice actuale cu felul în care erau trataţi pacienţii acum douăzeci de ani, diferenţa este mare. Acum se organizează, la spitale şi clinici, grupe pentru membrii de familie ai pacientului, în care se explică boala şi cum trebuie să se comporte cei din jur faţă de bolnav. Aceasta denotă o toleranţă crescută faţă de bolile şi bolnavii psihici. Există aşa numite „grupe de autoajutor“ şi organizaţii care împărtăşesc experienţa mai ales în cazuri foarte grave în care oamenii pur şi simplu nu mai ştiu ce să facă. Unele funcţionează pe lângă spitale sau clinici, altele sunt independente, organizate spontan. Mai există şi grupările de genul „Alcoolici Anonimi“, care sunt foarte utile şi funcţionează peste tot în lume.

Populaţia Elveţiei are o medie de 20% străini. Aţi observat probleme psihice caracteristice unei grupări etnice?
Cum am spus, procentul bolilor psihice este peste tot acelaşi. În Elveţia s-a observat apariţia unor simptome psihosomatice caracteristice unor emigranţi din fosta Iugoslavie. La unele dintre aceste persoane corpul „somatizează“. Astfel de pacienţi nu joacă teatru ci într-adevăr suferă de dureri care nu pot fi explicate. Desigur, există şi cazuri de simulanţi care, prin invocarea unor dureri imaginare, încearcă să obţină atenţia celor din jur sau o rentă de invaliditate, dar astfel de situaţii sunt rare. Pentru pacienţii care suferă cu adevărat de dureri „somatice“ nu se poate găsi o explicaţie ştiinţifică sau medicală raţională. În psihiatrie le numim „dureri repetate şi permanente“ sau „tendinţa de a somatiza“. Aceasta înseamnă că de îndată ce apare o presiune psihică, dintr-un motiv oarecare (de multe ori nerecunoscut de pacient), corpul poate reacţiona prin dureri. Am observat aceste simptome mai ales la persoane care au venit aici în tinereţe, au muncit şi au trăit „între două lumi“, familia a rămas în ţara de origine, uneori şi-au construit o casă care ulterior a fost distrusă în război. Astfel de persoane ajung la o vârstă mai înaintată cu probleme de viaţă încă nerezolvate, iar corpul lor este extenuat. Deşi au dureri foarte mari, la analizele şi investigaţiile medicale nu se găseşte nimic concret.

Aţi fost confruntată cu situaţii „fără ieşire“ ?
Multe boli psihice pot fi numite „fără ieşire“. Când un pacient este psihotic el trăieşte în altă lume: se crede Isus, aude voci care îi spun ce să vorbească şi ce să facă, are halucinaţii sau se crede urmărit. În aceste cazuri trebuie să administrăm pacienţilor medicamente antipsihotice iar apoi trebuie să aşteptăm, să vedem dacă, după ce medicamentele îşi fac efectul, se poate realiza o „punte de comunicare“ cu pacientul. Antipsihoticele au marcat în psihiatrie o mare schimbare. Ele au fost descoperite în ultimii 50 de ani. Primul dintre acestea, Clorpromazin, a fost creat în 1952 şi administrat iniţial ca antialergic. Ulterior s-a observat că pacienţilor cu schizofrenie care luau acest medicament ca antialergic li s-a ameliorat psihoza. Până în anii `50 împotriva psihozelor se aplicau tratamente cu băi fierbinţi sau reci, pacienţii erau legaţi, culcaţi, puşi să urle, adică tot felul de încercări fără rezultate de durată. De când au apărut medicamentele antipsihotice (neuroleptica) s-a făcut un mare pas înainte în psihiatrie.

În ceea ce priveşte „situaţiile fără ieşire“ mi s-a întâmplat să nu pot sta de vorbă cu pacientul ca psihoterapeut şi să trebuiască să-i dau doar medicamente, această situaţie aş numi-o „fără ieşire“. Tot astfel şi cazul în care un tânăr face o psihoză la 18 de ani, încă una la 20 şi a treia la 22, în ciuda faptului că şi-a luat regulat medicamentele, a făcut psihoterapie şi a fost susţinut de familie şi prieteni. Statisticile arată că, din pacienţii schizofreni, cam o treime suferă doar o dată în viaţă de psihoză şi se tratează fără urmări, o altă treime face câte un episod la cîţiva ani iar între aceste „crize psihotice“ au perioade fără simptome, sunt integraţi în societate, muncesc şi pot avea o familie. Ultima treime sunt pacienţii cronici „problematici“ care au nevoie permanentă de tratament medicamentos şi psihiatric. Aceştia reneagă de obicei boala, refuză medicamentele, au internări de mai multe ori pe an. În astfel de cazuri medicul este uneori depăşit, nu mai ştie ce să facă pentru a convinge pacienţii să se lase ajutaţi. Munca cu rudele unor astfel pacienţi este şi ea de multe ori apăsătoare pentru că trebuie să-i sprijini pentru a accepta un destin care nu poate fi influenţat spre bine. Neputinţa cu care suntem confruntaţi ca psihiatri în faţa numeroaselor „feţe“ ale bolii conduce uneori la situaţii „fără ieşire“.


<< 1 2 3 4 >> înapoi prima pagină