După părerea dvs. care este statutul medicului psihiatru în Elveţia?
În clinicile psihiatrice din Elveţia medicul psihiatru este privit şi plătit la fel ca oricare alt medic. Sunt poate unii medici generalişti sau internişti (în special din generaţiile mai în vîrstă) care nu consideră psihiatria o ramură necesară a medicinei, dar ei nu sunt o majoritate. La noi în clinică avem 25 de rezidenţi, dintre care 40% nu vor deveni psihiatri. Colegii care îşi vor deschide peste cîţiva ani cabinete de medicină generală au venit la noi pentru că şi-au dat seama de importanţa cunoştinţelor psihiatrice într-un astfel de cabinet. Ei ştiu de pe acum că aproximativ 30% din cazuri vor avea implicaţii psihiatrice sau psihosomatice. Dacă nu ar lucra în psihiatrie nu ar şti cum să le trateze. La fel ca şi în alte domenii - cum ar fi reumatologia, care are mult de a face cu dureri psihosomatice - este importantă o pregătire psihiatrică.

Din punct de vedere al câştigului la un cabinet privat, din câte cunosc eu, pediatria pare a fi în Elveţia cea mai prost plătită, urmează psihiatria infantilă şi apoi psihiatria generală. Cu toate acestea, eu consider psihiatria una din cele mai fascinante ramuri ale medicinei, prin complexitatea bolilor, evoluţiilor lor precum şi prin aura de mister şi de necunoscut pe care încă o poartă în ea.

Aţi putea face o paralelă cu statutul psihiatrului în România ?
Sora mea - dr.med. Istocescu Adriana – este neuro-psihiatru infantil în Policlinica din Suceava. Ea trebuie să consulte cca. 28 de copii pe zi, conform contractului pe care îl are cu casa de asigurare. Uneori depăşeste acest numar de consultaţii, pentru că unele mame vin cu copii de departe şi se deplasează greu de la ţară la policlinica din oraş.

Aici când ai 10 pacienţi pe zi este deja foarte mult. Eu sunt obligată să ofer pacientului minimum o jumătate de oră. În cazul discuţiilor cu familia, care sunt complexe şi cer timp, pot să dedic unui pacient până la o oră şi jumătate la o consultaţie. De aceea, nu pot consulta mai mult de opt pacienţi pe zi. Se ştie că medicii din România sunt foarte bine pregătiţi, dar cred că sunt mult prea puţini în comparaţie cu necesităţile. Cantonul Zürich are la 1 milion de locuitori 250 de psihiatri cu cabinete, plus 6 clinici psihiatrice care însumează cam o mie de paturi. În judeţul Suceava sunt cam tot atâţia locuitori, iar pentru copii există numai 6 specialişti neuro-psihiatri.

Cum reuşiţi să combinaţi cariera cu creşterea copilului ?
Am un băieţel de aproape doi ani, Adrian. Dupa naşterea lui am beneficiat de numai 16 săptămâni concediu de maternitate, apoi am lucrat cu normă de 100%. Din februarie 2003 lucrez numai 70% la clinică şi 5-10% la un cabinet particular unde fac psihoterapie comportamentală. În restul timpului sunt acasă cu Adrian. Soţul meu lucrează o zi pe săptămână de acasă „home-office“ şi astfel petrece şi el mai mult timp cu băieţelul nostru. O zi pe săptămână îl duc pe Adrian la creşa de copii de la clinica unde lucrez ca să se obişnuiască cu alţi copii de vârsta lui. În plus, avem o fată care vorbeşte româneşte şi se ocupă de copil şi de casă când suntem la servici. Mi-am dorit acest lucru mai ales pentru ca băieţelul să înveţe limba română. Eu vorbesc cu Adrian doar româneşte. Soţul meu, deşi este elveţian, vorbeşte bine româneşte şi doreşte ca Adrian să vorbească româneşte ca să poată comunica cu bunicii lui. Câteodată îmi este greu, aici în Elveţia nu este un lucru obişnuit pentru o femeie să lucreze într-o funcţie de conducere şi să crească copii. E problema ta dacă copilul este bolnav sau n-ai pe nimeni să aibe grijă de el, tu trebuie să dai la servici randamentul maxim. Situaţiile excepţionale sunt binenţeles tolerate, dar nu trebuie să devină obişnuinţă, altfel primeşti evaluări proaste. Cu toate acestea, cunoaştem cupluri în care soţul stă acasă cu copii sau lucrează mai puţin ca soţia sau care împart procentual serviciul cu creşterea copilului. Există din păcate puţină susţinere din partea statului: creşele sunt insuficiente şi foarte scumpe iar la grădiniţele de stat poţi duce copilul doar de la 5 ani şi doar câteva ore pe zi.

Cum v-aţi făcut cercul de cunoştinţe aici în Elveţia ?
În primul rând am schimbat patru locuri de muncă care au fost obligatorii pentru specializarea mea, unde mi-am făcut prieteni şi m-am apropiat de unii prieteni de-ai soţului şi familiile lor. Unele persoane le-am cunoscut la parohia ortodoxă română din Zürich iar altele prin prieteni. Mie şi soţului meu ne place să organizăm petreceri la aniversările noastre şi să invităm chiar şi o sută de persoane, prieteni, cunoştinţe, în special elveţieni şi români, dar şi de alte naţionalităţi. Avem legături bune şi cu vecinii, ne vedem cu ei la un grătar sau la o cafea. Eu încerc să adaptez mentalitatea românească la rigiditatea elveţiană.

Există această rigiditate ?
Da. Totul este foarte oganizat. Nu prea poţi invita pe cineva la tine spontan, de azi pe mâine. Nu vine în mod obişnuit cineva să-ţi bată la uşă şi să spună „Hai să bem o cafea“ decât în cazuri excepţionale. La început elveţienii sunt neîncrezători şi reţinuţi. Deseori când abordez pe cineva, pentru că sunt o fire deschisă şi spontană, am sentimentul că persoana respectivă se întreabă „Oare ce vrea fata asta de la mine ?“. Să nu mai spun că trebuie să respecţi aşa de multe reguli, toate reciclările astea de cartoane, hârtie, sticlă, resturi menajere, la început m-au exasperat dar acum mi se pare foarte normal şi mă enervez când văd că în alte părţi nu se face aşa. Cred că este o problemă de educaţie şi obişnuinţă.

Unde este „acasă“ pentru dvs. ?
Este şi aici şi în România … chiar şi în Grecia când o vizitez pe sora mea. Peste tot unde am familie şi prieteni pot spune că mă simt „internaţional acasă“.

Vă mulţumesc foarte mult pentru interviu.


A consemnat
Alina Mondini, Zurich

<< 1 2 3 4 >> înapoi prima pagină