Serbia de răsărit: o mare de români
Se tot vorbeşte de sute de mii de români din Serbia de la sud de Dunăre care nu au nici cel mai mic drept la identitate naţională. Am vizitat la sfârşit de august 2003 zona. Iată rezultatele.

Serbia sau cum să ştergi o provincie de pe blazon
   Această zonă a Serbiei de răsărit sau a Timocului a fost luată de sârbi de la turci abia în 1833. Până atunci aici fusese paşalâcul de Vidin şi, mergând înapoi în timp, ţaratul şi cnezatul de Vidin, ţinuturile Maciva şi Branicevo sub unguri, imperiul româno-bulgar al Asăneştilor, imperiul bizantin, Dacia Ripensis, Dacia Mediteranea, Moesia romană, Tribalia (după vechea spiţă a dacilor-tribalii). Vechea Raşca sau Serbia nu atingea Dunărea, fiind situată mai la sud (vezi atlasul istoric sârb de la 1925 şi bulgar de la 1917). Timocul sau Craina a fost şi în stăpânire austriacă, fiind unit administrativ cu Banatul, dar şi sporadic în stăpânirea Munteniei.
   Între 1804-1813 a existat o uniune între Serbia şi Tribalia, între sârbi şi românii timoceni pentru lupta împotriva turcilor (fără colaborarea românilor timoceni care controlau dreapta Dunării, sârbii nu aveau acces la sprijinul rusesc ce venea prin principate). Acest lucru este evident din stema respectivă care reunea cunoscuta stemă a Serbiei rămasă până azi (cei 4 S în 4 colţuri) cu stema Tribaliei (un cap de mistreţ străpuns de o săgeată, uneori şi o bufniţă). Deci cam pe când ruşii răpeau Basarabia, sârbii se uneau cu românii timoceni din fosta Tribalie pentru ca mai târziu să se facă stăpâni în zonă, uitând de ajutorul dat de aceştia împotriva păgânilor şi devenind nişte asupritori creştini mult mai sălbatici în metode.
   Etnograful sârb Tihomir Georgevici a fost acuzat de trădare fiindcă publicase lucrarea „Printre românii noştri“, încumetându-se să vorbească despre românii care trebuiau să fie tăinuiţi căci altfel s-ar putea naşte o aşa zisă periculoasă chestiune românească din Serbia.

Serbia sau cum poţi ascunde un milion de români
   Cu toate că sârbii la început imediat în 1833 interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au dat tuturor nume sârbeşti (pe care le puteau alege dintr-o listă, la botez), cu toate că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159 510 români. Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul, mai ales după ce, la 1919, unele glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel, la recensământul din 1921 nu mai apare nici un român ci apare o nouă etnie – cea valahă, cu 142 773 suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi, şi, după ce în 1946 vor cere drepturi etnice, va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt sârbi ce vorbesc şi o altă limbă. Astfel în 1953 apar în statistici doar 36 728 valahi şi 198 728 sârbi cu limba maternă valahă, iar în 1961 doar 1330 valahi şi 2233 români.
   În ultimii ani, paralel cu iniţiativele unor asociaţii ale românilor de aici pentru redeşteptarea naţională, au început acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor destabilizarea Serbiei şi un nou Kosovo (regiunea locuită de români este mai întinsă decât Kosovo). Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut apel cetăţenilor să se declare sârbi pentru binele patriei şi al ortodoxiei. În ciuda acestor presiuni, la recensământul din 2002 s-au declarat 39 953 valahi şi 4 157 români. Un număr ridicol de mic şi totuşi mai mare decât cel al românilor din Voivodina care se bucură de drepturi etnice fireşti.
   Referitor la aceste comice recensăminte, menţionez că ele îi fac pe unii intelectuali sârbi să roşească şi să le conteste chiar ei obiectivitatea. Astfel istoricul dr. D.Petrovici într-o lucrare despre valahi nu crede că pot fi mai puţini de 240 000.


   O broşură oficială privind minorităţile din Serbia recunoaşte că în ceea ce îi priveşte pe valahi recensămintele sunt „dătătoare de confuzii şi greu de explicat din punct de vedere demografic“. Mai scrie că „Vlahii nu sunt reprezentaţi la nivelul conducerii administrative nici măcar în Homolie sau Valea Timocului, unde aceştia sunt majoritari“. În acelaşi buletin editat de Belgrad se recunoaşte că „membri ai acestei populaţii, fără îndoială, au caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin originea lor română“. Dacă orice sârb cinstit spune că românii timoceni sunt majoritari în 200 localităţi înseamnă că sigur este vorba de 400. Organizaţiile româneşti au contestat oficial recensământul din 2002 în faţa guvernului sârb şi OSCE. România a tăcut chitic.

Serbia sau uite cine vorbeşte
   Un reprezentant în parlament al opoziţiei sârbe din vremea lui Miloşevici spunea că sunt 1 100 000 de români timoceni. Eu, după ce am bătut zona în lung şi în lat, fără să întâlnesc pe cineva care să nu vorbească româneşte, afirm că sunt între 400 000 şi 1 000 000 de români în estul ţării vecine, ei reprezentând între 10% şi o şesime din populaţia Serbiei.
   O mare de români este lipsită de cele mai elementare drepturi naţionale. Nici un minut de limbă română în şcoli, nici un cuvânt românesc în bisericile lor, nici un cuvânt românesc la televiziunea sau radioul public sârbeşti care să se recepţioneze în zonă, nici un reprezentant al lor în Consiliul Naţional Român din Serbia, în urma manevrelor Belgradului din decembrie 2002.
   În acelaşi timp, în Voivodina, la nord de Dunăre, este un paradis pentru minorităţi: cei 35 000 români sunt majoritari în doar 17 localităţi, învăţământ în limba română se face în 9 localităţi, în celelalte limba română se studiază doar facultativ. Ar mai fi loc şi aici de mai bine dar este incomparabil cu zona Timocului. Nu pot să nu amintesc tupeul cu care nişte deputaţi sârbi oaspeţi ai Aradului (discursul lor a fost televizat la TV RCS în ultima săptămână din august) ameninţau România că vor sesiza UE că nu acordă sârbilor din România aceleaşi drepturi cu ale românilor din Serbia. Oficialii arădeni au tăcut chitic.

Serbia sau bibliotecă maghiară doar la Călăraşi
   Ca să termin cu Voivodina unde situaţia este totuşi prin comparaţie roză, să amintesc că sârbii nu recunosc titlul de episcop conferit de biserica română lui Daniel de la Vârşeţ. Ei doresc să rămână doar vicariat la Vârşeţ de teama că îşi va extinde competenţa şi în Timoc, unde îi este interzis să se deplaseze în calitate oficială. Cum ar fi ca lui Tokeş să nu îi permitem să meargă în Harghita şi să acordăm drepturi exclusiv maghiarilor din Timiş? Este similar cu ce se petrece în Serbia prietenă. Românii recunosc la Timişoara episcopie sârbă şi consulat sârb.
   Dacă Republica Moldova a fost reclamată şi obligată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să recunoască Mitropolia Românească a Basarabiei, nu văd de ce nu reclamăm şi Serbia. În ceea ce priveşte consulatul sârb de la Timişoara, trebuie să reţinem că noi nu avem nici un consulat în Serbia chiar dacă românii timoceni au cerut unul la Bor.
   O altă lucrătură a Belgradului în Banat este că înfiinţează instituţii pentru românii bănăţeni departe de locurile lor. Cu toate că românii locuiesc în jurul Vârşeţului, s-a înfiinţat o bibliotecă la Novi Sad unde nu locuia nici un român. Acum în Novisad s-au mutat câţiva angajaţi români ai bibliotecii şi RTV. Cititorii nu. Cum ar veni să deschidem noi bibliotecă maghiară doar la Călăraşi? Am uitat să mai spun despre Comunitatea Românilor din Iugoslavia care a fost scoasă afară din sediul pe care l-a ridicat chiar ea sub austrieci. Se judecă şi acum. Bucureştiul nu aude. CRI din Vârşeţ poate fi contactată prin tel: 013 823 435 sau e-mail şi editează combativa publicaţie de ţinută „Cuvântul Românesc“; în conducere sunt Ion Cizmaş, Marin Gaşpăr, Todor Groza Delacodru, Pavel Greoneanţ. Spre deosebire de aceştia există şi români vânduţi dintre care am cunoscut pe Lucian Marina şi pe şeful „Libertăţii“- oficios român al statului sârb, care nu vor să audă de românii timoceni.

<< 1 2 3 4 >> înapoi prima pagină