Românii de care se teme Elveţia

Românii de care se teme Elveţia

Trimis de Cornelia la Sâm, 02/07/2009 - 17:37

Dezbaterile despre migrarea românilor în Elveţia au luat amploare în ultimii doi ani, în special ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 şi a efectelor prezumtiv negative ale deschiderii pieţei elveţiene pentru aceşti cetăţeni. În momentul votului extinderii Acordului de liberă circulaţie la România şi Bulgaria, peisajul crizei economice mondiale amplifică neliniştile elveţienilor. Pe acest fond, spiritele se aprind, părerile sunt divergente, iar derapajele se multiplică.

Mizele acestui vot sunt enorme, deoarece un rezultat negativ va anula toate acordurile negociate mult timp cu Uniunea Europeană, iar Elveţia se va găsi privată de accesul pe pieţele europene. Iar tocmai acest acces constituie o supapă inevitabilă în moment de criză. În acest timp, susţinătorii unui rezultat negativ la aceste alegeri se pare că menţin în umbră în mod expres această realitate incontestabilă, pentru a miza pe teama şi ostilitatea legată de extinderea liberei circulaţii către două noi ţări ale Uniunii Europene. Se denunţă în special invazia românească; imaginea românului ca potenţial invadator lacom al Elveţiei, ce devine obiectul unui amalgam fără precedent.

Totuşi, cine sunt aceşti români ce provoacă frică Elveţiei? Deşi Acordul va reglementa doar migraţia legală a lucrătorilor români, se vehiculează imaginea hoţilor şi a cerşetorilor rromi ce vor invada străzile marilor oraşe elveţiene; şi aceasta de o manieră considerată inacceptabilă pentru o societate deschisă democraţiei şi toleranţei. Din mulţimea de argumente emoţionale şi de temeri iraţionale reies prejudecăţile şi stereotipurile reducătoare, ce spulberă raţionalitatea argumentelor clare şi obiective.

Pentru a înţelege de ce anume se tem, elveţienii ar fi trebuit măcar să se intereseze despre aceştia, la românii care fac parte astăzi din Elveţia. Prezenţa migranţilor români, rămasă ca şi imperceptibilă până în momentul recentelor dezbateri, este rezultatul mai multor valuri migratoare. În anii `50 - `60 un număr important de reprezentanţi ai partidelor politice şi de intelectuali români au fugit de puterea comunistă, găsind în Elveţia un loc de exil primitor. Aceşti refugiaţi politici au constituit un prim ”nucleu” român pe pământul elveţian. Regăsim personalităţi politice remarcante (dintre care cea mai celebră este Regele Mihai de România, stabilit la Versoix), dar şi oameni de cultură, scriitori, poeţi, muzicieni, etc. Câteva sute de intelectuali au continuat să se refugieze în Elveţia în anii `70 - `80. După căderea comunismului, în decembrie 1989, migraţiile românilor s-au diversificat: migraţii permanente, în special ale tinerilor înalt calificaţi, către Statele Unite ale Americii, Canada şi Australia; migraţii pentru studii; migraţii temporare în Europa, care s-au ţesut pe urzeala primelor reţele de migrare; dar de asemenea realizate şi în funcţie de politicile de migrare, care nu au fost foarte favorabile pentru români până în 2002, respectiv până în 2007. Ceea ce este remarcabil este faptul că românii au reuşit să integreze Europa de jos, cu mult înainte ca guvernele occidentale să le recunoască dreptul de a se deplasa liber, la început în calitate de turişti şi mai recent în calitate de muncitori. În Elveţia acest nou val reprezintă mai multe tipuri de migraţii: specialişti înalt calificaţi (în cercetare-dezvoltare, telecomunicaţii, electronică, microtehnică, programare, medicină, etc), studenţi (în special studenţi în anul 2 sau 3), dar şi migraţii sezoniere (lucrători agricoli şi domestici, dansatori, etc.) şi migraţii neregulate. Raportul ”Statistica străinilor şi a azilului” al Oficiului federal de migraţii arată prezenţa în Elveţia a aproximativ 4000 de români, în decembrie 2007, ceea ce este dublul numărului de români ce erau prezenţi în Elveţia în 1986. Să fim clari, aceştia reprezintă numai 0,25% din populaţia străină rezidentă permanent în Elveţia. Aproximativ 65% dintre aceşti emigranţi au un permis de sejur (B), în timp ce un sfert dintre aceştia deţin un permis de şedere (C). Numărul românilor stabiliţi în Elveţia a scăzut de la 1.510 în 1986 la 789 în 2000, după care a crescut din nou la 989 în 2005. Menţionăm de asemenea că după 1993 s-au acordat aproximativ 3.000 de cetăţenii elveţiene cetăţenilor români.

Ce ne spun aceste cifre? Dacă adăugam că a fost utilizat doar o treime din contingentul provizoriu acordat românilor în 2008, rezultă deci o slabă atractivitate a Elveţiei pentru acei români pe care îi denunţăm atât de mult. În plus, privind mai îndeaproape profilul persoanelor de aici, în special cei ce au un permis de şedere de lungă durată (mai mult de un an), constatăm că este vorba despre persoane cu o pregătire de vârf, ce lucrează în cercetare, dezvoltare, telecomunicaţii, sănătate, educaţie şi care vorbesc perfect limbile acestei ţări. Categorii de persoane dorite foarte mult de către Elveţia şi de care economia sa are foarte mare nevoie. Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care nu s-a mai auzit vorbindu-se despre români până acum? Deoarece românii ”fac” Elveţia, contribuind la prosperitatea sa, ca şi ceilalţi cetăţeni germani, francezi, italieni, etc.

Atunci de cine ne este nouă teamă? Cei ce trag semnalul de alarmă pentru că vine un inevitabil aflux de migranţi români în anii viitori, fugind de sărăcia din ţara lor, au oare ei motive obiective să tragă acest semnal de alarmă? De ce credem noi că viitorii migranţi români în Elveţia ar avea un alt profil, de hoţi, şomeri, cerşetori, atunci când libera circulaţie presupune existenţa unui loc de muncă de ocupat şi a unui angajator dispus să angajeze un lucrator român? Şi în plus, adevarata liberalizare nu este prevazută decât abia în 2019. Se cunoaşte amploarea pe care a luat-o câteva dezbateri suscitate de diverse fapte de criminalitate sau de cerşetorie, la originea cărora se regăsesc cetăţeni români, cel mai des de etnie rromă; care este deci cea mai invizibilă şi silenţioasă masă de migranţi români în Europa?

Evocam tot mai des exemplul Italiei şi al Spaniei, care au devenit primele destinaţii din Europa ale lucrătorilor români. În 2008 numărul lor atingea un milion în Italia şi mai mult de o jumătate de milion în Spania. Aceasta prezenţă numeroasă a reţinut atenţia sociologilor, iar studiile care s-au interesat de acest lucru au crescut în ultimii ani. Trebuie menţionat de la început faptul că aceste migraţii s-au dezvoltat datorită reţelelor migratoare foarte dense care s-au sprijinit, printre altele, pe legăturile complexe dintre angajatorii autohtoni şi vechii migratori veniţi în anii `90, cel mai des prin migrări temporare. În consecinţă, intrarea României în UE la 1 ianuarie 2007 a antrenat reglementarea statutului câtorva zeci de mii de lucrători români prezenţi pe pieţele informale italiene şi spaniole. Apoi, dacă un număr atât mare de români se găsesc astăzi în aceste ţări este pentru că încă mai există o cerere destul de mare de mână de lucru slab calificată, în special în sectoare precum cel agricol, de construcţii şi cel al muncii casnice. Românii au investit în aceste nişe, chiar dacă o bună parte din aceşti migranţi au calificări profesionale obţinute în România şi care rămân în mare măsură neexploatate. Apropierea culturală a românilor de aceste alte două popoare latine, precum şi uşurinţa de a învăţa limbile acestor ţări, au contribuit fără îndoială la realizarea unor legături cu populaţia autohtonă şi la integrarea pe piaţa muncii. Foarte des aceste migrări sunt temporare, luând forma unui du-te-vino succesiv între ţara de origine şi cea de destinaţie. O mare parte de migranţi români ce lucrează în Spania şi Italia se întorc în mod regulat în România. Numeroase sate beneficiază de pe urma acestui lucru, deoarece transferurile monetare ale migranţilor finanţează dezvoltarea locală. Îmbogaţiţi cu experienţa din străinătate, unii dintre aceşti migranţi au început să se întoarcă şi să îşi creeze propriile lor întreprinderi. Fără îndoială că această mişcare se va amplifica în anii ce urmează, deoarece economia românească este în plină dezvoltare; drept dovadă, în condiţiile unei reale recesiuni în toată Europa occidentală, România va cunoaşte o creştere economică de 2,5% în 2009. Dacă salariul mediu rămâne încă printre cele mai scăzute din Europa, în anumite sectoare (financiar, informatic, imobiliar) veniturile sunt comparabile cu cele câştigate în ţările bogate ale UE.

Pe termen mediu şi lung, România va oferi mai multe oportunităţi cetăţenilor săi decât Elveţia sau decât alte ţări ale Europei Occidentale. Pe termen scurt, ea va constitui fără îndoială o piaţă foarte interesantă pentru investitorii elveţieni. Şi, deci, de ce să ne fie frică?
 
 
Mihaela Nedelcu
Sociolog, Universitatea din Neuchâtel

 
Traducere: Cornelia Gavrilescu, Geneva

Add comment

Autentificare sau înregistrare pentru a posta comentarii

 


 Despre noi    Termeni de utilizare    Abonarea la ştiri    Donaţii    Implică-te şi tu!    Contact         Hosting by