După cum ştiţi, sâmbătă seară a avut loc întâlnirea românilor din Geneva, supranumită şi "Chermeză". Este interesant de ştiut faptul ca acest tip de eveniment este organizat în Geneva în fiecare an, pornindu-se iniţial de la ideea sărbătoririi zilei naţionale a României de la 1 decembrie, care cu ani în urmă era încărcată de animaţie şi tradiţie. Pe parcursul ultimilor ani însă au existat şi unele propuneri cu privire la acest eveniment, mai ales că data de 1 decembrie se află în perioada postului Crăciunului, aceasta împiedicând pe unii să se bucure de minunata bucătărie tradiţională, precum şi de petrecerea în sine... Iată că în acest an organizatorii s-au gândit să organizeze acest eveniment mai devreme, astfel încât acest impediment să fie eliminat. Din păcate au existat multe persoane care au aflat în ultimul moment despre data organizării şi mai ales faptul că sunt mulţi români care nu au ştiut că acest eveniment va avea loc.

M-a impresionat faptul că mai există încă români care se gândesc să organizeze ceva pentru români... şi doresc să subliniez efortul pe care unii dintre noi îl depun organizând ceva, punând suflet şi sperând în conservarea spiritului românesc. De astă dată însă am simţit spiritul românesc prezent, pentru câteva ore am avut sentimentul că suntem acasă auzind vorbindu-se în jurul nostru limba romană.

Mirosul de sarmale şi mititei a fost atracţia principală a acestui eveniment... având din păcate impresia, la un moment dat, că suntem într-o cantină în care grupuri de prieteni şi familii se întâlnesc pentru a gusta o sărmăluţă... nu e rău, însă mă intreb unde sunt tradiţiile ? Mi-am răspuns  parţial când stăteam la coadă la sarmale şi auzind ca o boabă de piper aruncată în mămăligă: "Nu vă e ruşine dom‘le ? uite ce mici e sarmalele... şi le mai şi vindeţi la 3 franci bucata... scumpe !"  iar după ce am auzit din alt colţ: "îți dai seama cât câştigă ăştia cu 3 franci sarmaua ?"  mi-am zis că ceva-ceva a mai rămas din noi....

Stând la masă, făceam un exerciţiu de imaginaţie... M-am întrebat ce-ar fi fost dacă invitam un coleg de birou la acest eveniment ? Ce-ar fi putut vedea acesta despre noi ?  Și am privit în jur atmosfera de cantină... grupuri-grupuri, stând la masă, mâncând şi vorbind... se arătau, din când în când, câteva toalete de seară, cu un pahar în mână... discutau şi zâmbeau politicos, creionând astfel şi o sumbră imagine de salon pe fondul ritmului muzicii lui Gică Petrescu. Cam asta se vedea...

La un semn, muzica parcă a luat-o razna... se auzea mai tare, ritmul se schimbase și parcă ne invita la dans. Surpriză însă. Nici o reacţie. Nimeni nu voia să o ia în seamă... Ba mai mult, se auzeau câteva voci stânjenite de volumul ridicat reproşând dintr-un colţ... " deranjează dom‘le... deranjează".  Era adevărat... era ora 20 trecut de fix iar somnul... nu iartă pe nimeni... Mă gândeam atunci că totuşi eticheta de " chermeză " e puţin exagerată.

Am plecat gândindu-mă că poate ne-am occidentalizat... şi că, în timp, europenizarea ne va duce către pierderea tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti atât de frumoase. E adevărat că îmi doream sa văd o petrecere românească în care să ne bucurăm dansând româneşte măcar o dată pe an... să ne simţim ca acasă...

Mi-au venit însă în minte petrecerile din anii trecuţi în care ambianţa a fost ceva mai caldă... mai românească... lumea dansa, chiuia şi se simţea bine, până pe la 11 noaptea când nelipsitul program de manele antrena şi alte gusturi pentru muzica românească.

Rămâne totuşi de apreciat strădania şi efortul organizatorilor de a se implica şi organiza astfel de întâlniri şi sper să ne bucurăm şi în anii ce vor veni de întâlniri româneşti.

A consemnat

Radu Pocneţ, Estavayer-le-Lac.