„Despre funcţia terapeutică a artei nu se scrie nicăieri“

Interviu cu Tana Zamfirescu, pictoriţă şi terapeută prin artă


În decembrie 2005 a avut loc inaugurarea Clubului Român din Baden. Printre persoanele pe care le-am cunoscut acolo a fost şi pictoriţa Tana Zamfirescu. Tablourile sale - expuse la festivitatea de inaugurare - mi-au zâmbit de la prima vedere şi mi-au deschis cu blândeţe viziunea unui spaţiu imaginar larg în care parcă mi-ar tot place să-mi petrec timpul, a unei lumi colorate intens, plină de optimism, încredere şi armonie lăuntrică. Sosită în atelierul doamnei Zamfirescu m-am simţit din primul moment în largul meu. Prezenţa sa răspândeşte naturaleţe şi o linişte ce pare a veni dintr-o capacitate de înţelegere umană apriorică. Fără să spună vreun cuvânt, doamna Zamfirescu, mi-a transmis sentimentul confortabil de a fi în mod necondiţionat acceptată aşa cum sunt, înainte de a pune vreo întrebare.

Sunt impresionată de activitatea dvs.. S-a întâmplat să aveţi şi două sau trei expoziţii într-un an ?

Da şi mă întreb câteodată cum am reuşit. Cred că am avut întotdeuna o motivaţie. De fapt am lucrat pe mai multe planuri: nu numai că am făcut expoziţii dar în acelaşi timp mi-am câştigat pâinea ca graficiană fiind foarte activă şi în acest domeniu.

Care a fost motivaţia ?

Am multe de spus, de comunicat şi sunt bucuroasă că pot să exprim, să ofer, să arăt, pentru că după aceea totul se reîntoarce la mine prin imagini, prin trăiri şi aşa se naşte un nou impuls interior. Este vorba de o arhivă de imagini şi trăiri care se transformă şi creează un flux permanent. Nu e sănătos ca această arhivă interioară să rămână blocată.

Aţi absolvit liceul Nicolae Toniza, Şcoala de Arhitectură de Interior şi Design de Mobilă - ambele la Bucureşti şi apoi?

Apoi în 1978, am venit în Elveţia unde am considerat necesar să reiau studiul ca să văd dacă există alte metode, alte drumuri de urmat şi am absolvit «Neue Kunstschule» în Zürich. Am constatat cu bucurie că nu au fost diferenţe aproape deloc. Cel mai mult mi-a plăcut faptul că a trebuit să lucrez enorm, să învăţ, să citesc. În felul acesta am reînceput activitatea artistică aici în Elveţia. Am lucrat mai întâi ca graficiană la un institut de cercetări al întreprinderii ABB. Timp de doisprezece ani m-am ocupat acolo de design industrial. După aceea unsprezece ani am lucrat ca designer de medalii şi insigne care au fost foarte la modă într-o perioadă. Acum moda s-a diminuat, dar în Elveţia medaliile, pocalele, sunt încă foarte utilizate şi apreciate de asociaţiile sportive şi a celor legate de activităţile practicate în timpul liber. De exemplu, în localitatea Turgi unde locuiesc cu soţul meu, avem peste 30 de astfel de asociaţii, la o populaţie de 2700 de locuitori.

În paralel cu munca de graficiană aţi făcut pictură pentru plăcerea dvs.?

Da. Inspiraţia din activitatea particulară m-a ajutat deseori în domeniul de grafică şi invers, într-o lungă perioadă de timp gândirea grafică mi-a influenţat pictura. Deşi sunt domenii diferite ele se completează în mod armonios. Îmi imaginez că dacă aş fi lucrat numai ca grafician fără să-mi dezvolt talentul în mod liber, calitatea graficii mele ar fi fost mai puţin interesantă şi plină de viaţă. Dar şi invers, faptul că mi-am putut permite să fac expoziţii fără să am grija părţii financiare - ceea ce este foarte important - m-a motivat să fiu cât mai activă şi să arăt ce lucrez în domeniul particular. De-a lungul anilor am trecut prin diferite etape de creaţie. Analizând evoluţia lucrărilor mele de-a lungul anilor aş putea să vă dau multe exemple de tablouri şi desene care ilustrează de fapt genul şi calitatea gradului de conştiinţă cu care am perceput şi vizualizat realitatea. Pe de altă parte când mă gândesc la biografie şi privesc lucrările îmi dau seama că ce s-a petrecut la un moment dat în viaţa mea, a apărut mai târziu în lucrările din anii care urmează, efectul evenimentelor biografice se reflectă astfel până la adânci bătrâneţi. De exemplu, la vârsta de 15 ani s-a născut în mine pasiunea deosebită pentru a desena capete de caractere umane când urmam secţia de grafică la liceu. Doream să ilustrez cărţile lui La Bruyère şi Theophrast. Din această perioadă datează primele mele desene. Ajungând în Elveţia am reuşit la vârsta de 36 de ani să materializez această pasiune de lungă durată în prima mea expoziţie din Baden. În acest fel, impulsul interior născut la pubertate s-a concretizat în exterior la 36 de ani. După ce am vândut mai mult de o treime din desene am reluat anumite caractere schimbând tehnica şi conţinutul lucrărilor. Fiecare tablou a fost însoţit de un text din Teophrast. El a descris caracterele şi temperamentele de parcă ar fi trăit în zilele noastre. După expoziţia din Baden au urmat altele două în Germania cu aceeaşi temă. Apoi am început să lucrez în ulei, tablouri care arată destul de «grafic» (placativ) cu o mare acurateţe de forme şi culori. Sunt nu simbolice ci simboliste. De exemplu, aici nu am simbolul unei persoane care dansează ci reprezentarea ideii de dans. În acest stil am lucrat 5-6 ani. După aceea am fost invitată să particip la o expoziţie cu tematică de dans şi muzică şi am făcut o serie de tablouri mari în acril şi cretă care se dizolvă în apă inspirate în special din muzica lui Verdi.

Privind acest tablou nu aş fi putut spune că este făcut de aceeaşi persoană care a făcut caracterele.

Da. Sunt etape complet diferite din viaţa mea şi sunt fericită că mi-am putut permite să pictez aşa cum am simţit. Nu m-am lăsat influenţată de reuşite comerciale sau de «reţete» care mi-ar fi adus un succes oareşcare. Sunt foarte fericită şi pentru că fiind acum calificată în terapia prin artă şi lucrând la biografia mea pot să stabilesc cu claritate că la un moment dat în timp aşa gândeam, aşa simţeam, asta era problematica spirituală şi corporală iar lucrările mele reprezintă cea mai bună dovadă că arta ilustrează biografia persoanei care o crează. Pot să-mi «citesc» tablourile după acest alfabet secret şi să-mi explic ce s-a întâmplat cu mine. Apoi am început să lucrez pe hârtie cu guaşă, să mă îndepărtez din ce în ce mai mult de realitate - adică de realitatea care redă o reprezentare exterioară - şi să ajung la realitatea interioară, în aşa fel încât ceea ce lucrez acum pare abstract. De fapt este o tehnică care se numeşte «de la culoare la formă». Lucrez fără schiţă, fără imagini fixe pregătite. Pictez în mod spontan şi accentuez formele după ce ele se nasc din culoare. Abia atunci încep formele să devină vizibile cu adevărat.

Am putea face poate o paralelă cu improvizaţia unui muzician, care nu cântă după note.

Da, inspiraţia, intuiţia şi imaginaţia de moment sunt de fapt instrumentele de bază. Apoi fiecare la rândul său când se uită la tablou poate să-şi imagineze altceva: un om, o apă, o femeie cu pălărie etc. Pentru că fiecare vede altceva: partea închisă sau cea deschisă, se poate plasa în faţă sau în spate, linia, conturul la stânga sau la dreapta unei alte suprafeţe, asociarea culorii cu ceva cald sau rece. Este vorba nu numai de libertatea creatorului dar şi a privitorului care la rândul său când se uită la tablou îşi povesteşte povestea proprie vorbind de fapt în final despre el însuşi. Tabloul transmite pentru fiecare fluxul de imagini şi trăiri de care vorbeam la început. Eu când pun titlul unui tablou el reprezintă legătura mea cu acest tablou. Dar de fapt fiecare este liber să-şi creeze propria poveste.

Cum se pătrunde în lumea galeriştilor, a expoziţiilor? Cred că nu e uşor.

Aşa este. Eu am avut norocul să nu trebuiască niciodată să mă rog de cineva ca să pot expune. S-a întâmplat aşa că s-a deschis undeva o portiţă şi a fost… bine. Prima expoziţie o datorez unei prietene. Fiind la un vernisaj, ea mi-a spus că există o galeristă cu care aş putea să iau contact pentru că este dispusă să vadă lucrări şi doamnei respective i-a vorbit despre mine. Am luat contact şi aşa a avut loc prima expoziţie în Baden. După ce am expus acolo, prin cunoştinţe şi prieteni care au apreciat lucrările mele şi au cunoscut persoane cu galerii, am fost recomandată mai departe. Încet-încet mi-am putut crea o carte de vizită, iar asta contează. Apoi posibilităţile au continuat să se creeze.

Aţi participat la expoziţii şi în Statele Unite, Italia? Cum a fost posibil?

Tot aşa. Persoane care mi-au văzut şi apreciat tablourile mi-au recomandat să iau legătura cu doi-trei «Kunstmanager», manageri artistici care se aflau în Germania sau Italia. Rolul lor este de a prelua întreaga activitate organizatorică (bineînţeles contra cost) pentru a oferi artiştilor posibilitatea de a expune în diverse locuri în lume. Au preluat nu numai încheierea asigurărilor ci şi împachetarea, expedierea lucrărilor cât şi formalităţile de vamă. Astfel am avut norocul să particip la expoziţii şi să pot delega toată munca legată de transport care durează uneori săptămâni de zile. În alte situaţii însă, unde expoziţiile au fost mai aproape, sau unde mi-a făcut plăcere să merg eu personal, am făcut eu această muncă. Am pierdut multă vreme completând formulare şi m-am gândit că poate ar fi fost mai bine dacă aş fi pictat în acest timp. Dar acum privind în urmă sunt bucuroasă că am făcut şi acest lucru.

De ce?

Pentru că mă uit la fotografii, amintirile îmi revin şi când retrăiesc acele momente sunt mândră că am reuşit să realizez totul de una singură şi să trec prin experienţe absolut deosebite.

Aţi vândut?

Am vândut întotdeauna lucrări, mai mult sau mai puţin, dar asta s-a întâmplat întotdeauna cu persoane care m-au cunoscut. Am constatat că pentru a vinde un tablou nu este suficient să pictezi «frumos» şi să ai norocul ca cineva să aprecieze acest lucru, ci mai este nevoie de o legătură personală cu artistul. Deseori m-am gândit că acelaşi tablou, expus în altă parte, nu ar fi fost vândut deşi poate ar fi fost apreciat. Cred că doar numele meu nu ar fi fost de ajuns pentru ca o persoană să facă acest ultim pas şi să spună «cumpăr tabloul».

S-ar putea spune că expoziţiile în Statele Unite sau Italia v-au îmbogăţit palmaresul artistic iar cele din Germania şi Elveţia au creat în plus contacte personale care v-au ajutat să vindeţi?

Da, sigur că da. Dar gândul de a face o expoziţie nu a fost legat de vânzare, aceasta vine sau nu vine după. Iar reţete despre cum şi când să vinzi un tablou nu există. Singura observaţie care rămîne întotdeauna valabilă, cum am spus, este relaţia personală, umană, cu publicul. Ea conduce la decizia de a cumpăra un tablou.

În afară de activitatea de graficiană şi pictoriţă aţi continuat să vă calificaţi permanent în noi domenii: aţi devenit terapeută prin artă. Cum aţi ajuns la această calificare?

Terapia prin artă am descoperit-o în momentul în care am fost eu bolnavă. Fiind invitată să particip la o şedinţă de terapie prin artă am simţit că acest lucru – necunoscut de mine până atunci – este ceva formidabil. Am rămas foarte uimită şi am hotărât să încep acest nou domeniu de studiu. Mă ocupasem de pictură toată viaţa fără să ştiu de fapt – până acum opt ani – ce se ascunde în spatele lucrărilor de artă. Despre funcţia terapeutică a artei nu se scrie nicăieri, nici în ziare, nici în cronicile şi criticile de artă. Cine foloseşte arta în scopuri terapeutice stăpâneşte valoarea ascunsă a acesteia pentru a da implusuri persoanelor interesate, ca ele să-şi dezvolte singure capacitatea de a rămâne sănătoase sau de a se însănătoşi prin propriile forţe.

Ce înseamnă de fapt terapia prin artă?

Există diverse tipuri: terapia prin muzică, dans, pictură dar şi prin creaţie tridimensională cum ar fi lucrul cu lut, marmură, lemn, lână, papier-maché etc. Practic orice activitate artistică, creatoare, reflectă şi pune în valoare în mod pozitiv capacităţile unei persoane care odată aplicate îi influenţează benefic calitatea vieţii. La aceasta se referă de fapt valoarea terapiei.

În ce constă calificarea unui terapeut prin artă?

Primul lucru pe care îl consider interesant pentru cineva care ar dori să se ocupe de aceasta este să creadă, să fie convins, că terapia prin artă nu are nici o legătură cu calităţile artistice pe care cineva le-ar putea aduce sau nu în această meserie. Dacă ar fi legată de talentul artistic, această meserie nu ar mai exista. Ca dovadă, majoritatea colegelor mele de studiu nu provin din domenii artistice. Eu am studiat şapte ani şi am acumulat în acest fel cunoştinţele şi experienţa practică necesară pentru a fi recunoscută de casele de asigurări medicale ca persoană calificată în terapia prin artă. În Elveţia există condiţii foarte stricte pentru a obţine această recunoaştere: minimum 300 de ore de studiu, două sute cincizeci de ore de experienţă practică cu clienţi, cunoştinţe de medicină etc.. Eu am obţinut această calificare acum patru ani.

Cum procedaţi? «Citiţi» ce se ascunde în spatele lucrărilor unei persoane şi apoi încercaţi să o orientaţi într-o anume direcţie sau o lăsaţi să facă numai ce doreşte ea?

Există multe metode de terapie prin artă iar asta nu se referă numai la mijloace ci şi la modul în care sunt aplicate. Când cineva se specializează în terapia prin pictură sau sculptură, el învaţă că în lucrul practic există diferite moduri de a acompania clientul. Acestea depind de problematică şi de scopul care se hotărăşte de comun acord cu clientul că trebuie atins. De exemplu eu am lucrat cu persoane bolnave de cancer. Ele au fost confruntate cu boala şi din păcate terapiile încep de abia după ce s-a pus diagnosticul, chiar după operaţie sau după ce s-au încheiat anumite terapii, alopate, homeopate sau antropozofice. Repet, din păcate, abia în acest moment se hotărăsc mulţi pacienţi să se ocupe de ei înşişi prin stimularea propriei creativităţi care există de fapt latent în forme diferite în fiecare din noi.

Credeţi că dacă ar începe mai devreme terapia, rezultatul ar fi mai eficace?

Da, dat fiind că imaginea unei tumori poate fi asociată cu imaginea unei entităţi fizice sau sentimentale, care se solidifică, nu este compatibilă cu corpul nostru şi care devine independentă şi de necontrolat. Originea acestui fenomen pot fii de exemplu: sentimente, trăiri, persoane cu care nu ne împăcăm, pe care nu vrem sau nu putem să le integrăm în existenţa noastră. O tumoare este un sistem independent care devine complet autonom în propriul nostru corp. Terapia trebuie să ajute la conştientizarea acestei problematici şi să împiedice posibilitatea ca pe plan fizic, spiritual şi sentimental să se mai nască astfel de organisme străine în propriul corp.

Cum se face asta prin terapie?

Împiedicând naşterea oricărei forme de autonomie de gradul doi specifice acestor organisme străine. Asta se poate imagina dacă ne gândim la copacii în care creşte vâscul. El este independent, are cu totul alte proprietăţi şi creşte pe copaci care pot fi de diverse soiuri. Aceste două plante trăiesc împreună dar vâscul deţine sistemul său autonom cu propriile lui calităţi. Metaforic vorbind pacientul trebuie să încerce să-şi integreze propriile sale calităţi şi defecte, să se accepte pe sine însuşi şi realitatea înconjurătoare, pentru ca nimic să nu mai devină autonom în interiorul său într-o aşa manieră încât să piardă controlul asupra acestui sistem - tumoral - care tinde să se facă independent. Pacientul trebuie să favorizeze fluxul şi armonia interioară: să preia conştient ce i se întâmplă inclusiv propria biografie şi să transforme energiile existente în forţe pozitive, creatoare, vitale. Arta favorizează acest proces. La fel de mult se recomandă alte genuri de activităţi în funcţie de problematica pacientului. În momentul în care pacientul intră într-un flux de activitate, sentimente şi trăiri el nu mai ajunge la blocaj. În context terapeutic creaţia plastică prezintă multe avantaje: se poate exercita fără o infrastructură complicată, scumpă; se poate practica oriunde - acasă, în vacanţă, în tren, în avion - şi indiferent de vârstă. Important este actul de creaţie şi vizualizarea unei stări de spirit, a unor sentimente prin eliberarea energiilor interioare fără a ţine cont de legile clasice de estetică şi de criteriile tehnice de pictură. Când creăm în acest fel ne putem permite să facem ceva în deplină libertate urmând principiul «fac ceva care să-mi fie conform mie, acum, aici». În muzică de exemplu partea tehnică este extrem de importantă, de aceea dacă nu o stăpânim ea se poate impune ca o graniţă în calea deplinei libertăţi de exprimare. Lucratul în grădină este foarte sănătos dar depinde de condiţii prealabile date. O anumită libertate de creaţie există peste tot, dar găsesc că în domeniul artei plastice ea este cu mult mai mare. Un pacient care vine la terapia prin pictură şi la un moment dat o practică singur acasă, prinde gustul şi simte că există acest «ceva ce pot să-l fac - în ciuda bolii - pentru mine şi numai pentru mine ca să mă simt bine. Nu sunt obligat să arăt la nimeni, nu depind de nimic, de vremea de afară, de tehnici care pot să mă îngrădească». Acesta este un mare avantaj. În rest, în ce măsură eu arăt o anumită tehnică sau las persoana să lucreze de la bun început aşa cum simte ea că îi corespunde pentru că poate având deja experienţă artistică doreşte să o facă, felul în care intervin cu idei, cu imagini, depinde foarte mult de ziua respectivă, de atmosferă, de cum se simte fizic pacientul. Soluţiile se găsesc întotdeuna undeva la mijloc, în bun acord cu el, de aşa manieră încât să se ajungă la o armonie, la ceva care să-l facă să se simtă bine.

Aţi putea să-mi daţi un exemplu?

Acum patru ani a venit la mine o doamnă după ce începuse să lucreze într-un alt atelier de terapie prin artă, în care se folosea o altă tehnică. Era operată şi se simţea bine. Ne-am legat foarte mult una de cealaltă, vine în continuare la pictură, este în continuare într-o stare bună de sănătate şi în curând îşi va expune pentru a doua oară lucrările pe care le face. Practic însă, felul ei de a fi şi de a lucra l-am respectat întotdeauna. Nu am încercat nici o clipă să schimb lucruri pe care ştiu că nu le pot schimba. De exemplu aspectele legate de temperament, caracter sau felul de a percepe momentele de frică. Acestea sunt calităţi individuale, elemente care ne fac să ne deosebim unul de celălalt. Ele nu se pot schimba. Singurul lucru pe care îl pot face este să o ajut să rămână în echilibru. Dânsa este o persoană cu un temperament foarte puternic, îi place să fie ascultată, să povestească şi eu accept acest lucru şi o fac să se simtă bine în modelul ei atâta timp cât simt că situaţia este echilibrată. În momentul în care simt că situaţia iese din echilibru, simte ea însăşi - pentru că a ajuns să conştientizeze foarte bine ce se întâmplă cu dânsa - şi atunci apar dureri, ba aici, ba pe partea cealaltă. În astfel de momente îi sugerez să facă examene medicale şi se descoperă că durerile sunt doar efectele unui dezechilibru psiho-somatic. Atunci iar conştientizează : «Nu am nimic. S-a întâmplat asta, din cauza asta şi acum totul este în regulă.». Frica dispare şi ea poate din nou să se ocupe de ce-i face plăcere recăpătând propria încredere. Eu simt aceste momente şi o încurajez să-şi facă analizele în mod regulat. Niciodată nu încerc să înşel un client spunându-i că o anume reacţie este doar pe bază psihică. Examenele medicale pot da o mai mare siguranţă. Ele ajută pacientul să-şi spună : «Sunt pe drumul cel bun. Cât timp nu am avut dureri am avut o anumită calitate de viaţă. Acum au apărut durerile înseamnă că am ieşit din echilibru». Stând de vorbă, petrecând timp împreună, pictând, ea apreciază singură ceea ce face şi are trăiri pozitive, iar rolul meu este de a o acompania pe acest drum.

Mai am un exemplu: un pacient de 83 de ani, fost medic generalist care toată viaţa a făcut caricaturi. În ciuda stării sale de sănătate care nu este grozavă, nu şi-a pierdut inteligenţa, cultura şi umorul. Vine la pictură şi se simte bine, învaţă tehnici noi, stăm de vorbă şi îmi dau seama că vine cu plăcere.

Sunteţi calificată şi în tehnica de lucru cu lână netoarsă prin care se creează obiecte din fetru. De unde vine moda aceasta?

A existat peste tot în epoca preindustrială dar de vreo 10-20 de ani pare a fi fost redescoperită ca o metodă de creaţie şi în prezent nu numai că se aplică terapeutic dar se pot urma şi cursuri de plăcere. Am făcut şi eu un astfel de curs.

Tehnica este veche de mii de ani, dar - ca şi existenţa anumitor plante şi fructe medicinale - cred că omul caută şi găseşte ceea ce-i corespunde atunci când are nevoie. Pot să-mi explic că la un moment dat când a apărut conceptul de «copii indigo» şi sindromul «ads» (aceasta s-a întâmplat cam în ultimii 20 de ani) oamenii au găsit un ajutor parţial în practicarea acestei tehnici ca o terapie - aceasta poate să fie o explicaţie. Este o tehnică creativă care ajută pe cel care o practică să se împace cu a fi acum, aici, pe pământ, de a se simţi pe sine însuşi în propria corporalitate. Forţa aplicată în lucrul în trei dimensiuni se repercutează direct asupra corpului nostru în sensul că obiectul creat şi calităţile sale plastice din planul exterior se reflectă pe plan interior. De exemplu, am avut o pacientă cu care am lucrat la început pictură. Pe parcurs mi-am dat seama că ea are deficienţe de integrare în spaţiu şi i-am propus să modeleze cu lut. În paralel m-am adresat supervizoarei mele de studiu terapeutic care mi-a spus că am identificat bine deficienţa pacientei şi faptul că lucrul cu lut, fiind tridimensional, i se potrivea mai bine decât pictura. Apoi ea mi-a sugerat să-i propun să lucreze cu lână, ceea ce am făcut.

Înţeleg că aţi intervenit un fel de principiu homeopatic de «cui pe cui se scoate»: pacienta avea probleme cu integrarea în spaţiu iar dvs. i-aţi oferit o muncă tridimensională care creează obiecte care se integrează în spaţiu. Cum a mers mai departe ?

Dânsa este bine, mulţumită, iar problemele pe care le-a avut s-au diminuat din ce în ce mai mult, încrederea în sine - în a fi aici nu numai în spaţiu dar şi în societate şi în problematica sa - s-a restabilit prin paşi mici şi i-am putut da drumul în viaţă la un moment dat. Pe parcursul terapiei ea a experimentat tot felul de tehnici de lucru cu lână, a făcut tot felul de obiecte şi chiar a ajuns să dea ea însăşi cursuri de lucru cu lână şi să facă expoziţii.

Care e diferenţa între lucrul în trei dimensiuni şi pictură ?

Sunt forţe diferite care intră în acţiune. Lâna de exemplu, este colorată, în tablou apar culorile, cu lână putem face o compoziţie, în pictură la fel, la lână ca şi într-un tablou avem şi linii şi suprafeţe - acestea ar fi asemănările. La lână însă avem un obiect, pe care îl simţim tactil în mână iar prin atingere îl transformăm cu ajutorul apei şi al săpunului, îl modelăm şi în acelaşi timp îl percepem şi olfactiv. Aceasta antrenează simultan mai multe simţuri şi energii corporale. La un tablou totul se întâmplă în două dimensiuni, deşi bineînţeles putem picta şi cu degetele. În plus există şi culori speciale mirositoare pentru că se încearcă ca şi prin pictură să fie antrenate cât mai multe simţuri deoarece în procesul terapeutic este nevoie de acest stimulent. Aşa îmi explic de ce momentan au succes toate aceste produse parfumate: beţişoare, lumânări, uleiuri eterice etc.. Tot ceea ce este legat de simţuri este important pentru noi pentru că ajută la sensibilizarea personalităţii şi integrarea în lumea fizică, materială.

... ne face să trăim mai conştienţi de noi înşine şi să ne oferim mici plăceri.

Da. Lucrul tridimensional este legat mai puternic de corp: pe de o parte îl implică în procesul de creaţie prin stimularea energiilor şi simţurilor iar pe de altă parte această activitate şi obiectul creat au efecte regeneratoare asupra corpului, spiritului şi sufletului.

Faceţi cursuri de pictură, modelaj în lut şi fetru atât cu copii cât şi cu adulţi ?

Da. Cadrul în care lucrez îmi permite să las cursanţii să aleagă ce vor. Deseori pot lăsa doi-trei copii să picteze şi alături altcineva să lucreze cu lână sau cu lut. De exemplu în cazul copiilor ei stau la mine două ore, dar în ultima jumătate de oră nu lucrăm efectiv ci ne ocupăm de făcut ordine, unii îşi termină un tablou, cu unii stau de vorbă, alţii se retrag şi se joacă cu teatru de păpuşi. Când copii sunt mai mici eu trebuie să spăl, să fac ordine, dar bineînţeles copiii mă ajută întotdeauna aceasta facând parte din disciplina de lucru. În plus fiecare are un caiet mic, unde la sfârşit desenează sau notează câte ceva ca într-un jurnal. Îmi place să lucrez cu copiii. Am cu ei experienţe şi trăiri care mă îmbogăţesc enorm sufleteşte. Mi-au trecut prin atelier copii foarte diferiţi de la unii cu deficienţe sau retardaţi până la supradotaţi.

Aveţi planuri de viitor ?

Da. Momentan lucrez pentru o expoziţie colectivă care va avea loc în toamnă iar pentru mijlocul lunii mai pregătesc o expoziţie cu lucrările copiilor. Am mai făcut una acum patru ani aici într-o cafenea a tineretului unde primăria ne pune infrastructura la dispoziţie în mod gratuit.

Ce legătură păstraţi cu România ?

Merg împreună cu soţul meu cu mare plăcere în fiecare an. Avem rude şi mulţi prieteni.

O ultimă întrebare: ce înseamnă pentru dvs. "acasă" ?

Cred că prima noastră casă este propriul nostru corp. Asupra formei şi conţinutului casei suntem noi înşine stăpâni şi facem toată viaţa ceva cu ea (cu forma casei, cu mobilierul din interior, etc. - este bineânţeles un mod metaforic de a vorbi). Când plecăm în altă ţară, plecăm cu casă cu tot (cu corp, suflet şi spirit). Casele din cărămidă, apartamentele, sunt de fapt ca un palton, un înveliş, cu care putem să facem ceva sau nu, în care să ne simţim bine sau nu. Dar cel mai important lucru este felul în care se reflectă învelişul exterior în interiorul nostru (adică ce facem cu paltonul) deoarece numai în interior ne simţim cu adevărat propria "casă". Cred că sunt oameni care nu s-au mutat niciodată din casa exterioară în cea interioară şi datorită acestui lucru poate nu au reuşit să se simtă niciodată "acasă"! De aceea consider că "acasă" este o noţiune care depinde exclusiv de noi înşine şi pe care trebuie să reuşim să ne-o construim fiecare în interior!

Vă mulţumesc foarte mult pentru interviu.


A consemnat
Alina Mondini, Zurich