Constantin Tuleașcă este român, de ani buni stabilit cu familia la Lausanne, activ ca medic și cercetător. În 2015 a fost laureat al Premiului „Auguste Secrétan“, acordat de Academia Naţională de Medicină a Franţei pentru o contribuţie deosebită adusă în tratamentul durerii prin dezvoltarea tehnicii de radioneurochirurgie Gamma Knife.

Nu a refuzat nicio invitație de a prezenta lumii cu ce se ocupă, de a-i face pe toți să înțeleagă procedura chirurgicală care l-a consacrat, de a promova imaginea românilor peste hotare, dar și de a ajuta când a putut să o facă. Prezență destul de discretă, o fire simplă și pozitivă, a devenit cunoscut între românii din Elveția, paradoxal, prin reportaje realizate de televiziunile românești.

Încercăm acum să prezentăm și alte aspecte din viața acestui om deosebit, să înțelegem cum funcționează hibridul cercetare-medicină, ce perspective sunt pentru România în acest sens, cum se împacă dualitatea specialist-manager.

Casa-Romanilor.ch (C.R.): Spuneați într-un interviu că decizia de a realiza o specializare în Lausanne și de a continua cercetarea ați luat-o după ce profesorul îndrumător de acolo v-a întrebat ce aveți de gând: prezentându-i planul pe 7 ani! În ce măsura acest traseu s-a concretizat, privind retrospectiv?
Constantin Tuleașcă (C.T.): Toate lucrurile s-au realizat într-un fel sau altul. Îmi doream să fac doctoratul, să aduc o temă cu totul nouă, iar acum este aproape gata. Îmi doream să merg măcar un an în altă clinică, în altă țară, am fost la Marsilia- și pentru că așa era programa, și pentru că îmi doream o nouă ieșire din zona de comfort. Îmi doream să devin o referință și să aduc un plus în lumea Gamma Knife în Spitalul Cantonal din Lausanne. Cu o completare: multe s-au întâmplat mai târziu, poate abia la doi, trei, patru ani, față de cum le plănuisem. Dar timpul acesta e foarte relativ, mereu am avut doar termene orientative. Cred că este mai important să fii în graficul personal decât în planurile altora. Și am încercat mereu să respect pașii pe care eu i-am considerat importanți.

Cred că este mai important să fii în graficul personal decât în planurile altora.

C.R.: În tot ceea ce întreprindeți, fie o temă nouă de cercetare, fie un anumit proiect pe plan personal, cât este planificare, disciplină, cât este adaptabilitate, poate chiar improvizație?

C.T.: Sunt cu siguranță un planificator sau un strateg cum spune soția mea, am mereu în minte ce voi face în următorii 5 ani. Poate că este o abordare greșită, dar am nevoie să am un fir conductor și o țintă- este ceea ce îmi permite să avansez. Munca la spital, congresele, temele de cercetare- pe toate le văd cu 3-5 ani în avans și încerc să nu alerg în prea multe direcții. Când încep lucrul pe o temă mare, un subiect de anvergură, nu abandonez până nu scot tot ce se poate din el.

C.R.: Și totuși, sunt situații când lucrurile nu merg după plan. Nici atunci nu e loc de improvizație?
C.T.: Nu consider improvizația o soluție la eșecuri. Cred, în schimb, în a-i surprinde pe ceilalți. Și în sensul ăsta, chiar dacă am fost remarcat pentru Gamma Knife, nu las ca aceasta să îmi acapareze în exclusivitate imaginea profesională.
Dacă lucrurile nu decurg după cum le-am plănuit, nu îmi pierd reperele. Oricum, cu improvizație nu ai putea face nimic solid în cercetare, iar în Elveția regulile sunt stricte: poți desfășura un proiect clinic doar dacă a fost publicat și aprobat înainte.

Cred în schimb în adaptare. Gândesc situația din perspectivele posibile, caut nișa de ieșire. Uneori gândesc lucrurile de la coadă la cap, total pe invers, asta mă ajută să identific momentul potrivit. Parte din gândirea strategică este așteptarea acestui punct. Iar eu am răbdare: luni, chiar ani.

Umanul mi se pare cel mai important

C.R.: Sunteți mereu recunoscător în interviurile publice oamenilor care v-au fost mentori, dar și celor care sunt parte din echipa dumneavoastră actuală. Sunteți de asemenea prezent în medii diferite: în sistemul sanitar, dar și în lumea universitară. Cum se împacă rolul de leader cu cel de specialist medical?
C.T.: Din punctul meu de vedere, un manager- conducător de grup trebuie să străbată toate treptele- să știe ce trebuie făcut la fiecare nivel. Pentru a ajunge la acea poziție fără a sări pași, are nevoie de ani în plus; doar așa poate înțelege provocările pentru fiecare și capabilitățile fiecăruia, iar asta îi asigură un parcurs solid și o înțelegere reală a rolului fiecăruia în echipă. Această filozofie a devenit parte din mine: îmi respect colegii la fel, fie că sunt tehnicieni de imagistică, medici, infirmiere, asistente sau oameni de serviciu. Oamenii te respectă dacă îi tratezi onest, prietenește. Iar în Elveția nu are nevoie nimeni de un bici să își facă treaba… Nu caut să mă impun, nu vreau să tracasez, chiar dacă eu am trăit asta. Încă nu pot să înțeleg sau, mai degrabă, nu mă pot adapta la ideea că oamenii sunt răi unii cu alții, mai ales când sunt colegi.

C.R.: Unde stă forța pentru stăruința asta?
C.T.: Umanul mi se pare cel mai important. De asta am ales medicina. Chiar și în zilele de cercetare, nu pot rămâne numai în birou; caut contactul uman.

C.R.: Aveți legături cu lumea universitară din Romania, mai ales cu cei de la Iași.
C.T.: Am fost invitat de studenți să particip la congrese, am fost și la Iași și la Timișoara. Am lucrat cu doi studenți din Iași; de curând lucrez și cu un student de la Timișoara la câteva cazuri pe care le prezentăm împreună la conferințe. Inițiativa a fost a lor și în funcție de interesele lor, am găsit cazurile clinice la Lausanne. Eu fac imaginile, studenții fac rezumatul observațiilor, împreună discutăm soluții, alternative, posibile complicații și riscuri. 

C.R.: Există și perspectiva unor proiecte mai ample?
C.T.: Acești studenți fie și-au ales altă specializare, fie sunt încă în anul 3, când încă nu au vreo decizie luată. La momentul actual nu sunt implicat în alte proiecte mai ample, deși am relații foarte bune cu mulți medici din Iași, unde unchiul meu a fost promotor al chirurgiei pediatrice și unde la rându-mi am studiat.
Am numeroase idei și sunt deschis să lucrăm împreună, dacă voi primi o invitație de a colabora. Nu cred în eticheta potrivit căreia, în România nu se poate face nimic. Chiar admir, de exemplu, munca Profesorului Covic publicată în Lancet, una dintre cele mai bine cotate publicații din domeniu. Dovada că se poate. Mai ales prin preocupare, interes, putere și dorința de a-i motiva și mobiliza pe cei din jur, prin implicare constantă și activă- ceea ce numesc un CV curat, cu lucrări muncite.

C.R.: Aveți totuși colaborări cu grupuri din alte centre spitalicești și de cercetare?
C.T.: Predominant cu Marsilia, unde este fostul meu șef, și cu inginerii de la EPFL. La Institutul Poltiehnic chiar eu am lucrat cot la cot, șase ani de zile, cu o doamnă inginer, “deranjându-ne” reciproc constant. Colaborarea a apărut la inițiativa șefului de la clinică și a șefului de la laborator și a fost o coincidență interesantă: eu, Constantin, doamna- Elena, împărțind backgroundul cultural balcanic (ea este din Macedonia). Învățând unul de la altul, am realizat importanța acestor colaborări interdisciplinare. 

C.R.: Și dincolo de aceste două axe?
C.T.: În prezent am și alte proiecte: cu un grup de la Universitatea Oxford, cu altul din Geneva, din Berlin, din Bruxelles-cel din urmă, prin legătura șefului meu actual- și, mai de dată recentă,  cu un grup din Japonia.

C.R.: Cum arată o zi din viața dumneavoastră? Există diferențe între weekend și zilele săptămânii? Cum mențineți un echilibru?
C.T.: Am două feluri de zile: unele care încep la 6- 7 dimineața când sunt la spital, unde fac Gamma Knife și consultații, iar altele de cercetare, la EPFL, unde încep de la ora 7 :30- 8, după un somn mai prelungit, dar terminând frecvent mai târziu seara. Până acum un an făceam și o gardă o dată pe săptămână. Acum încerc însă să mă concentrez pe predarea tezei de doctorat, fapt care va avea loc la sfârșitul acestui an. Weekendul e dedicat familiei.  Îmi doresc să fiu cât mai prezent în viața fiului meu și a soției mele și le dau prioritate. Încerc de asemenea să fiu cât mai prezent la evenimentele sociale din comunitatea locală.

C.R.: Așadar în weekend nu e chip de altceva?
C.T.: Este. De neurochirurgie, pasiunea mea, unde citesc constant, inclusiv în week-end. Uneori, în ajun de predare, mai scriu lucrări. Serile de sâmbătă vin cu o inspirație aparte pentru statistică (râde). În general ultima sută de metri îmi sublimează ideile: în avion în drum spre conferințe îmi regândesc și îmi restructurez prezentările.

 Aș vrea ca românii din Elveția să se ajute mai mult unii pe alții

C.R.: Spuneați de viața socială… În ce măsură sunteți activ în cadrul comunității românilor din Elveția?
C.T.: Mergem la Biserică, mi se pare extrem de important pentru fiul meu. În ceea ce privește comunitatea românilor, îi admir în mod particular pe Ionuț Băncilă de la Favorit Market, pe Adrian Luca de la EPFL sau pe Nicolae Staicu din Neuchatel: oameni simpli, așa cum la rându-mi sunt. Apreciez și activitatea fostei doamne ambasador Anca Opriș- modul în care reușea să aducă românii alături. Mi se pare că, dincolo de toate, cel mai important este să ne ajutăm între noi când avem nevoie. Aș vrea ca românii din Elveția să se ajute mai mult unii pe alții.

C.R.: Un sfat pentru cei aflați la început de drum?
C.T.: Sfaturi nu dau, dar încurajez oamenii să viseze ce și despre ce vor să facă. Mereu am în minte ceea ce mi-a spus frecvent unchiul meu: „Dacă nu poți înțelege realitatea, înțelegeți visul. Dacă nu poți urma realitatea, urmează-ți visul. Dacă nu ai vise, du-te și te culcă”. Cred în echilibrul între familie și viața profesională, cred în simplitate și în a avea acel fir roșu pe care să-l urmezi.

Interviu realizat de Livia Bălăcescu

Ianuarie 2018

Schițe preluate de pe pinterest.com