Am aflat de Ruxandra Stoicescu văzând un poster care anunța Ziua Culturală Română, la Geneva. Ceea ce credeam inițial a fi o discuție cu un alt român dornic să ne promoveze țara de origine și elemente-i culturale s-a dovedit a fi un schimb de idei de o profunzime și de o naturalețe unice. Vă invit să fiți părtași la câteva construcții din optica Ruxandrei Stoicescu despre lume și lumi, apartenență, societate, cultură, relații internaționale, freelancing și câte și mai câte...

Casa-romanilor.ch (C.R.): De unde ideea unei Zile culturale române la Geneva?

Ruxandra Stoicescu (R.S.): În cadrul Salon d’été de la Geneva, duminica se organizează zile culturale. Salonul e o comunitate care abordeaza chestiunea imigrației din punct de vedere cultural și permite oamenilor să afle informații despre societatea care îi primește, să socializeze, să le faciliteze găsirea unui loc de muncă. Sub forma unui brunch, bucătăria devine un pretext pentru a populariza varii aspecte ale diferitor culturi. Majoritatea participanților sunt cunoscători ai salonului, un public care vine pentru manifestări culturale, public selectat, amator de lectură de cele mai multe ori. Pe 13 august, când am găzduit ziua dedicată României, de-a lungul întregii zile, au participat în jur de 50 de oameni. Am avut și câțiva prieteni de-ai mei: o doamnă a cărei părinți sunt „abonați” prezenți anual la Festivalul „Enescu” și alți prieteni care „testaseră” deja Bucureștiul și au vrut să retrăiască românescul în Geneva. Am avut și un moment dedicat lecturii din cartea recent publicată Avec Lénine et Staline. Aquarelles d’une époque. Muzică tradițională și clasică românească au contribuit la succesul acestei zile.

C.R.: Pentru acest eveniment ați colaborat cu Ruxandra Niculescu. Cum v-ați cunoscut?

R.S.: Pe Ruxandra Niculescu, fondatoarea L’insolite, o știam de mai demult, iar când am terminat de scris Avec Lénine et Staline și am realizat că maniera de a scrie din lucrarea mare pare o acuarelă, am rugat-o să o citească și să-mi spună dacă o inspiră. Din fericire a acceptat și a realizat și acuarelele din carte...

Cât despre colaborarea pentru Ziua Culturală, Ruxandra a venit cu ideea, urmând modelul unui prieten din Dortmund și a celorlalte nuclee românești din Europa. Tot Ruxandra s-a ocupat de partea gastronomică a evenimentului, pregătind mâncare de măsline cu țelină, poale-n brâu, plăcintă cu brânză, mici de la magazinul din Neuchatel. Am adus și cartea lui Radu Anton Roman în franceză, care e mai mult decât o carte de bucate, prezentând referințe culturale pentru fiecare preparat în parte.

Am încercat să transpun cum lucrurile mari la nivel de societate au impact asupra unui copil, se resimt la nivel de familie.

C.R.: Până nu ne plouă-n gură... Avec Lénine et Staline este scrisă în limba franceză. Cum așa?

R.S.: Chiar dacă nu am absolvit decât liceul cu profil de franceză „Școala Centrală” în România, am fost mereu atașată de cultura franceză și mi-am hrănit acest interes prin literatură. Franceza a fost prima mea limbă străină, de când aveam 3-4 ani. Din ’96, de la vârsta de 16 ani de când am plecat de la părinți, vorbesc în egală măsură engleză, franceză și română.

Avec Lénine et Staline este o carte biografică, scrisă între 2013 și 2015, la mai bine de 16 ani de la plecarea din România. Este rezultatul unei reflecții asupra experienței personale, reflecții concentrate în microistorii cuprinzând momente de la sfârșitul comunismului. Am încercat să transpun cum lucrurile mari la nivel de societate au impact asupra unui copil, se resimt la nivel de familie.

C.R.: De ce este România încă un subiect de interes pentru cineva care nu mai locuiește acolo?

R.S.: Nu știu dacă generațiile actuale se pot raporta în aceeași manieră. Pentru mine, lucrările importante din viața mea, teza de licență, de masterat și cea de doctorat în relații internațioanale au inclus măcar un studiu de caz din România. Dezbat adesea discursul comunist, pe care îl pot reduce la excepționalism și mă interesează mai ales influențele socio-culturale.

Cultura română există, fără justificări. Nu trebuie nici apărată, nici distrusă, nici promovată.

C.R.: Că tot vorbim de cultură. Ce credeți că ar trebui să facem pentru a o promova?

R.S.: Cultura română există, fără justificări. Nu trebuie nici apărată, nici distrusă, nici promovată. Există și își aduce un aport la lumea asta, într-o măsură comparabilă cu alte culturi. E important să vedem lumea în ansamblu, cu fiecare bucățică, nu să ne concentrăm pe o singură bucățică.

Astea sunt motoarele studiului meu... Orice comunicare pe care o am despre România pornește de la aceste considerente. Am avut nevoie de ani buni pentru a contura, a sedimenta această abordare. Când am plecat în ’96 să termin liceul aveam o relație dificilă cu multe elemente de structură socială. Am făcut pași pentru a mă împăca în primul rând cu mine însămi, cu țara, și poate mai mult decât cu țara, cu cultura țării- uneori un contrast cu ceea ce se întâmplă de fapt.

La Colegiul din Țara Galilor am avut colegi din întreaga lume, acolo diferențele culturale s-au accentuat.  Apoi, în cei trei ani la Londra din timpul studiilor de licență am realizat că Londra are propria cultură, nu se compară cu Bath sau cu ce este în Sudul Angliei. Aceste experiențe mi-au permis să văd altfel relația cu România.

C.R.: Și cum pot fi comparate România și Elveția?

R.S.: Cred că cele două țări sunt extreme. Și tocmai chestia asta, diferențele care apar față de „un mijloc”, le face asemănătoare. În extreme apar corespondențele.

C.R.: Cu care cultură vă identificați cel mai mult?

R.S.: Sunt româncă. Dar am un soț elvețian, copilul nostru crește cu o cultură duală. Nu vreau argumentul: „sunt cetățean global”, ci recunoaștea contribuției fiecărei culturi în devenirea fiecăruia. Și poate mai mult decât ceea ce scrie în pașaport, îl voi cita pe Nichita Stănescu: Limba română este patria mea, chiar daca nu scriu în româna... Vorbesc mult cu soțul meu încercând să îi explic o expresie românească, cu ce stă în spate. Vorbind mai multe limbi, realizez că expresiile românești combină foarte multe informații care nu sunt comunicate explicit, că este o limbă care a crescut în cultură. Oricine a trăit în România știe că „două la Prefectură, două la Primărie...” este mai mult decât o simplă enumerare.

Contez pe ecoul pe care îl creează ceea ce zic și ce scriu.

C.R.: Atunci se poate vorbi de o nevoie de apartenență, măcar la nivel profesional?

R.S.: Sunt cineva care nu face parte din cluburi. Sigur, am prieteni profesori, jurnaliști, colaborările și dezbaterile și discuțiile sunt necesare în proiectele mele. Dar nu caut să aparțin unei rețele sau unei caste. Contez pe ecoul pe care îl creează ceea ce zic și ce scriu. Majoritatea mandatelor pe care le am au fost spontane, dar au fost lucruri construite cu alți profesioniști sau colegi.

C.R.: Ce presupune și cum v-ați început activitatea în (radio)jurnalism?

R.S.: La absolvirea licenței în Londra am aplicat doar în Geneva, la un program de master în departamentul pentru Relații Internaționale, la prima școală de pe Continentul European menită să susțină Liga Națiunilor. Planul B era simplu: întoarcerea în România, chiar dacă pe atunci nu era vreun trend în acest sens. Din cei 15 selecționați pentru Master, am rămas și mai puțini pentru doctorat. Consideram o carieră academică pe atunci: mă interesa și mă interesează educația, transmiterea de informații. Dar maniera în care funcționează academia de azi după motto-ul „publish or perish” nu susține calitatea lucrului, m-am întors adesea dezamăgită de la conferințe. Dar dorința de a contribui la educație s-a potrivit foarte bine cu interesul pentru (radio)jurnalism. Inițial am lucrat vreme de doi ani pentru Radio Romande, realizând cronica în limba engleză. Așa am descoperit cât de mult îmi place să transmit informații de specialitate publicului larg.

În 2012 am debutat pe cont propriu- „însușindu-mi” diferite opțiuni de a comunica publicului larg. Așa a apărut Tales of the World, platformă conținând interviuri audio, podcast-uri și articole scrise.

Scriu și pentru Le temps în Geneva articole de analiză politică și filozofie politică, în deosebi tratând țările europene și Turcia. Din 2015 am și propriul blog, Le fin mot de l'Histoire .

C.R.:  Vedem o paletă generoasă de activități, dar care au un numitor comun: interesul dumneavoastră pentru științe sociale, filologie, literatură. A existat un moment de cotitură când ați realizat că de aici este chemarea?

R.S.: De când mă știu am avut o înclinație pentru aceste teme și o dorință de a analiza. La 6-7 ani comparam edițiile Poveștii lui Habarnam. Sunt și ceva lucruri neexplicate care traversează familia. Nu se poate vorbi de o genă culturală, dar a fost o surpriză specială să descopăr memoriile bunicului meu: la rându-i consemnase ceeea ce spunea bunica lui, stră-străbunica mea, care în jurul anilor 1880, într-un spirit foarte patriotic, obișnuia să-i îndemne pe toți să construiască țara.

Avec Lénine et Staline. Aquarelles d’une va fi disponibilă pe Amazon începând cu 15 octombrie!

Puteți urmări materialele Ruxandrei pe

https://tales-of-the-world.com/

https://blogs.letemps.ch/ruxandra-stoicescu/

Twitter

Interviu realizat de Livia Bălăcescu, August-Septembrie 2017

Fotografii preluate de pe site-ul personal al Ruxandrei Stoicescu.