În ultimile luni Elveția a avut parte de o avalanșă de informații, unele mai acre ca altele.  Astfel, am formulat un mesaj cocktail care să aibă ceva din „Sex on the beach” și „Amaretto sour”. Ingredientele necesare vin din domeniul social, politic, istoric și divertisment.

Istorie. Cu câteva zile în urmă am primit o întrebare foarte pertinentă. Ce se serbează concret la data de 1 August, formarea statului elvețian? Această întrebare, altfel formulată, apare și în acele chestionare care ar trebui să verifice gradul de integrare al străinilor când se află în procesul de eliberare al pașaportului elvețian. Răspunsul corect este: Elveția serbează pactul celor trei așezări ("forest settlement") Uri – Schwzy și Unterwalden. Sau altfel spus, prima unificare a celor trei cantoane într-o formă de Confederație.

Elveția, ca Stat modern, a luat ființă odată cu proclamarea Constituției Federale din anul 1848 la 12 septembrie. Ultima revizuire totală a Constituției a avut loc în anul 1999. Întrebarea „când a avut loc ultima revizuire a Constituției” apare și în chestionarul de încetățenire. Astfel Elveția s-a transformat dintr-o Confederație (uniune de State independente) într-o Federație. Elveția a lăsat totuși Statelor o mult mai mare libertate de decizie și acțiune, acestea având propria Constituție cantonală, adaptată la cea Federală. Parlamentul elvețian, de exemplu, nu trece o propunere de lege dacă nu este acceptată (50+1) și de Consiliul Statelor. Cu alte cuvinte, chiar dacă acea cameră din Parlament este uneori numită Mica Cameră, se face referire strict la numărul de parlamentari (46 vs 200 din Consiliul Național)  și nu la o mai mică importanță în deciziile luate de Parlament. Și totuși Elveția se numește incă: Confoederatio Helvetica – de aici și acel CH la numerele de mașini - (Schweizerische Eidgenossenschaft). De ce? Răspunsul este în unul din articolele publicate deja în secțiunea politică a Casei Românilor.

Sunteți invitați să-l căutați și, dacă aveți plăcere, să-l adăugați acestui articol sub formă de comentariu.

Social. Elveția se află mereu în primele cinci țări, fie că se măsoară venitul pe capul de locuitor, fie că se măsoară averea. Indiferent de indicatori sau / și de opțiuni, Elveția este una din țările cele mai bogate ale lumii. În Elveția locuiesc, conform studiului realizat de Credit Suisse anul trecut, 3457 de Ultra High Net Worth Individuals – UHNW, adică persoane cu o avere de peste  50 milioane de dolari!

O duc elvețienii bine sunt fericiți, sănătoși? Sunt ei mulțumiți de realizările sistemului politic elvețian din ultimii ani? Dacă este să dam crezare acestui studiu (World Happines Report), Elveția se află pe locul trei al fericirii. Studiul a fost publicat în 2013, deci oarecum pare a fi valabil ținând cont și de zborul spre infinit al francului elvețian, curmat brusc de Banca Națională a Elveției.

Să fie oare fericirea oferită elvețienilor o sabie fără tăișuri? NU! Conform altui raport, Poverty in Switzerland, de data asta publicat de Biroul Federal de Statistică datele publicate scot la lumină un adevăr trist: sărăcia EXISTĂ! Persoane cu un venit în medie de 2.200 de franci elvețieni sau o familie cu un venit de 4.050 de franci elvețieni pe lună pentru doi adulți și doi copii fac obiectul constatării crude. Cine nu cunoaște nivelul de trai elvețian posibil că în acest moment râde. Posibil că-și spune: ei se vaită, dar noi aici cu 200 euro pe lună ce să mai spunem?! Realitatea dură este alta: taxele lunare trebuie să ți le plătești singur, chiria inclusiv. Evident că, în caz de forță majoră, de imposibilitate a plății, te ajută Biroul Social. Realitatea însă e mult mai dură. În momentul în care ajungi să depinzi de Social, ajungi să fii sclavul unui sistem. Lăsând deoparte faptul că acei bani îi datorezi statului și cândva, chiar dacă vei câștiga mai bine, vei fi obligat(ă) să returnezi suma pe care ai primit-o ca ajutor social, stigmatizarea societății există. Chiar de e subtilă, ea există. În acest context, bine știut de orice om cu scaun la cap, suferința sărăciei este dusă în tăcere și nu rareori cu zâmbetul pe buze. Cine nu apelează la Social, dar ajunge să aibă facturi neplătite, riscă executarea datoriilor. Cu un astfel de document de la biroul local, mai greu să schimbi o locuință sau chiar să primești o alta fie ea mai ieftină...

Peste un milion de elvețieni se află ori la limita existenței ori în pericol de a ajunge dependenți de sistemul social, datorită veniturilor mici. Categoria persoanelor afectate de acest risc o reprezintă mamele singure și persoanele fără o calificare de muncă, implicit persoanele fără contribuție pe piața muncii.

Factorii care au dus la această discrepanță economică sunt nu doar de ordin politic, ci în primul rând social. Sunt și ei la fel de fericiți ca cei din studiul mai sus menționat, al fericirii? Paradoxal da. Cunosc câteva familii care se află într-o astfel de situație, adică la minimul de existență. Sunt triști? Uneori da, dar deseori sunt recunoscători sistemului elvețian care le oferă, în ciuda lipsurilor, posibilitatea îngrijirii medicale, posibilitatea trimiterii copiilor la școală și, în cazuri extreme, inclusiv un mic apartament. Nu-și pot permite vacanțe, nu pot cumpăra orice într-un magazin alimentar, se îmbracă de obicei de la Caritas, dar pot beneficia de micile plusuri aduse de diferitele Asociații umanitare care lucrează și ele... benevol. Bogatul sărac al Elveției este și va rămâne un optimist. Cel puțin din experiența mea alături de astfel de oameni.

Divertisment. În 2011, Elveția specula o temă, pe cât de delicată, pe atât de interesantă. Dacă s-ar fi întâmplat în America, mirele își risca cariera, din fericire, însă, s-a întâmplat în Elveția. Comentariile care au apărut în presa elvețiană, din partea cititorilor, au fost atât de moderate încât, citindu-le, te poți mira de luciditatea cu care acești oameni pot face diferența între aspectele private și cele publice ale activității unui politician elvețian. Este vorba despre Martin Bäumele și partenera sa Yuliya. Bäumele este președintele Liberalilor Verzi (aflat în 2011 în campanie electorală) iar Yuliya este o fostă dansatoare în club, dansatoare la bară. S-au cunoscut în 2010, când Bäumele își serba ziua de naștere, la inițiativa câtorva colegi, în clubul Viper din Dübendorf, Zürich. Ca să oprească orice alte speculații, amândoi au decis să povestească, public, picantele amănunte ale momentului în care s-au cunoscut. Întreaga poveste pare a fi atât de naturală încât nu avea cum să nu se încheie cu un Happy-End. În 2011, el pleacă în Ucraina să rezolve actele necesare căsătoriei și, în noiembrie, la o lună după câștigarea alegerilor, Bäumele era deja un om însurat.

Dragostea pare să nu aibă prejudecăți. Dragostea lovește pur și simplu. Viața privată a politicienilor... subiect irelevant. Poate cu o excepție, atunci când partenera de viață a unui politician primește, așa, ca prin minune, un post în sistemul administrativ cantonal sau federal. Acolo urechile vor fi mereu bine ciulite. Corupția, nepotismul, traficul de influență sunt factori penalizați de electorat. Și cum o carieră politică în Elveția se bazează pe un voluntariat parțial, este deja evident motivul implicării: câștigarea puterii politice. Iar ea, nu merită dată din mână pentru rude, prieteni sau alte interese obscure. Excepțiile vor confirma regula.

Într-o lume politică ca a Elveției, singura temă care poate încinge spiritele are în titlul doar două cuvinte: bani sau / și Comunitatea Europeană.

Politic.  Elveția între ciocan și nicovală. Elveția între izolare și aderare. Elveția franceză sau Elveția germanică. Elveția între a fi și a nu fi parte activă în procesul de dezvoltare european. Din 9 februarie 2014 spiritele clocotesc precum cazanul sub presiune. E data când elvețienii au decis să reducă numărul cetățenilor străini care ar avea acces la tortul fericirii. La acel tort din care doar o felie să ai, devii high. Că, după ce-ți trece euforia, riști să cazi în oala cu reglementări sociale, nu mai este relevant. Contează șansa, contează momentul și, da, contează decizia. Elvețienii sunt oameni hotărâți. Au spus-o deseori: NU vrem să fim parte din Comunitatea Europeană. Ultima dată zdrobitor de dur... inițiativa „Ja zur Europa” din 2001 s-a încheiat cu 76,8% NU!

Dar Europa se face că nu pricepe și dialoghează cu Elveția ca de la egal la egal. Egal în acest context ar însemna membru al Uniunii Europene. Electoratul elvețian însă pare să încline spre alt gen de relație cu bătrâna doamnă Europa. Ce fel de relație reiese din acordurile votate de-a lungul timpului...

1. Decembrie 1972 - Free Trade Agreements, votat în procent de 72.50%·       
2. Decembrie 1992  - European Economic Area (EEA),  respins la limită în procent de 50,30% .
3. Iunie 1997 - Prima încercare de a se începe negocieri cu UE pentru aderare. Încercare respinsă brutal în procent de 74.10%, dar la o participare slabă la vot de 35,44%.
4. Mai 2000 - Primul acord bilateral cu UE, votat în procent de 67,20%.
5. Martie 2001 - A doua încercare de a porni negocierile aderării la UE, inițiativă respinsă dur în procent de 76,80%, la o prezență la vot de 55,79% aceași prezență înregistrată și la votul din 9 februarie 2014!
6. Iunie 2005 - Acordul Schengen/Dublin este votat în procent de 54,60% cu o prezență la vot peste 50%.
7. Septembrie 2005 - Vot pentru libera circulație aplicată țărilor care au aderat în 2004 la UE, votat cu 56,00%.
8. Noiembrie 2006 - poporul elvețian este de acord cu menținerea sprijinului statelor din Europa de Est și cu fondurile de coeziune pentru acestea. „Erweiterungsbeitrag und Osthilfe” a fost votată cu 53,40%.
9. Februarie 2009 - afișe cu corbi, temeri nespus de ciudat exprimate, într-un cuvant o campanie încinsă, dar încheiată pentru România și Bulgaria cu succes: 59,62% au spus DA liberei circulații pentru UE-2.
10. Februarie 2014, anul cu bucluc, rezultat la fel de strâns ca în 1992, 50,30% vs. 49,70% la o prezență la vot de 55,80% spune DA limitării migrației în masă în Elveția.

Care este ciocanul și care este nicovala ce chinuie sufletul simplu al elvețianului? Cine analizează cu atenție cifrele voturilor mai sus prezentate, cine dă clic pe statistica prezentată în acest articol își va putea găsi propriul răspuns la întrebarea de ce este relația UE și CH atât de complicată. În loc să fie una bazată pe o dragoste la prima vedere, așa ca cea de care a avut parte președintele verzilor liberali Martin Bäumele, dragostea asta cu năbădăi între Uniunea Europeană și Elveția duce ușor ușor spre o versiune mai clasică, cea a răpirii din serai. Ziarele bubuie deja cum UE a refuzat negocierea cu Elveția în privința liberei circulații, ceea ce era oricum de așteptat; UE acționează conform normelor sale proprii, dar uită să menționeze ultima și cea mai recentă doleanță a UE către Elveția, intervenția judecătorilor de la Tribunalul European ca cea mai înaltă instanță juridică ce ar trebui acceptată.

Bacchus și-a împlinit cu siguranță foarte bine menirea, a amețit națiunea. Toți știu ce vor, dar nimeni nu știe cum să obțină ceea ce și-au propus. Toți doresc neutralitate dar toți vor cumva să fie implicați. Unii vor câștiguri prin diverse acorduri economice, alții vor să fie izolați. Unii sunt dispuși să piardă o parte din confortul zilnic, alții...

Și în căruță și în teleguță, dragul mamii elvețian nu se mai poate. Să ai o Zi Națională cât mai plăcută. Și fie ca deciziile pe care le vei lua la următorul vot să fie înțelepte atât pentru tine, cât și pentru cel care te-a ajutat să ai o țară prosperă.

Giorgia Seeholzer, Lucerna