În oraşul Meilen, din apropierea Zürichului, a fost organizată, în perioada sărbătorilor de iarnă 2005-2006, o expoziţie de icoane pe sticlă din România. La vernisaj organizatoarea - doamna Eve Landis - a prezentat un scurt istorc şi câteva detalii cu privire la anumite reguli de pictură a icoanelor pe sticlă. Am ascultat vocea catifelată, vocabularul ales, am privit prezenţa plină de şarm, distincţie şi discreţie şi mi-am dat seama că în spatele cunoştinţelor - documentate cu conştiinciozitatea la care numai pasiunea şi convingerea pot da naştere - se ascunde o viaţă lăuntrică bogată. De fapt pentru Eve Landis contemplarea icoanelor reprezintă o cheie de descifrare a misterelor vieţii, un îndemn la reflecţie, alinare, înălţare, împăcare cu soarta. Într-o scurtă convorbire am aflat că este deja al patrulea an de când organizează aceste expoziţii şi că fondurile obţinute din vânzarea icoanelor merg la Fundaţia Papageno de ajutor pentru România. Ulterior am avut o conversaţie mai lungă cu d-na Landis.

    M-a impresionat meticulozitatea pe care aţi dedicat-o documentării cu privire la icoanele pe sticlă din România.
    Acesta nu este un fenomen singular. Se întâmplă deseori ca persoane venite din afara unei ţări sau regiuni să aprecieze şi să aprofundeze cunoştinţe cu privire la anumite elemente tradiţionale care uneori pe localnici nu-i mai interesează. De exemplu Provence, în sudul Franţei, este o zonă pe care o cunosc bine. În ultima vreme există un curent de redescoperire şi punere în valoare a muzicii, dansurilor şi chiar a literaturii provençale tradiţionale. În mod surprinzător, acest curent este iniţiat şi susţinut de străini sau parizieni, nu de localnici.

    România reprezentă un punct de interes în viaţa dvs. Cum a început totul?
    Totul a început acum mult timp. Au fost mai multe secvenţe aparent separate care s-au legat în timp. Sunt muziciană, specializată în clavecin şi orgă. Pe vremea când eram studentă la Conservatorul de Muzică din Lucerna – acum aproximativ treizeci de ani – am îndeplinit şi munci administrative. Una dintre acestea a fost aceea de a-l însoţi pe Sergiu Celibidache ca asistentă pe întreaga durată a Festivalului Muzical din Lucerna. El a dirijat trei ani la rând concertul de deschidere şi de fiecare l-am însoţit peste tot, de la sosire, până la plecare: la gară, repetiţii, concerte dar şi la dineurile de gală. Aşadar, primul român pe care l-am cunoscut mi-a făcut o impresie fantastică, neobişnuit de bună.
    Mulţi ani mai târziu, poate acum douăzeci de ani, am vizitat aici în Meilen o expoziţie de icoane pe sticlă, din secolele XVIII-XIX. Am fost profund impresionată, fără să pot spune exact de ce. Ulterior, am cunoscut-o chiar pe doamna căreia îi aparţineau icoanele. Între timp ea a decedat. De la ea am aflat despre o carte românească de artă populară scrisă de Iuliana şi Dumitru Dancu. Am rugat o prietenă care se ocupă de comerţul cu cărţi să mi-o găsească şi a găsit-o foarte greu. A fost primul meu studiu cu privire la icoanele pe striclă ca obiecte, istorie, tehnică etc.. Pentru că părinţii mei au fost pictori, mă leagă de acest domeniu artistic un interes special. Mulţi ani mai târziu soţul meu a devenit primarul oraşului Meilen. În această calitate, el a coordonat mai întâi un proiect de ajutor financiar pentru un spital în satul Păuca din România. Apoi a primit o cerere de finanţare a unui alt proiect pentru introducerea apei curente într-un sat de ţigani. Atunci mi-a spus „Pentru a accepta un astfel de proiect vreau să merg la faţa locului, să văd cât de serios este”. Deşi nu m-am simţit atrasă de această călătorie, am mers pentru că nu am vrut să-l las singur. Îmi aduc aminte de zborul spre Sibiu, ce impresie puternică a făcut asupra mea peisajul, acele zone largi de natură intactă. Carpaţii mi-au inspirat generozitate şi am simţit cum secvenţele de peste ani s-au legat împreună. Când mă întreabă cineva de ce revin în România răspund „pentru că îmi este dragă această ţară” fără să pot spune exact de de.

    Cum a găsit soţul dvs. proiectul?
    A fost entuziasmat de Fundaţia Papageno şi iniţiatorul ei - Martin Baur - care de câţiva ani locuieşte în România şi conduce diverse proiecte de dezvoltare. În aceste proiecte lucrează împreună cu elveţieni şi români care - deşi uneori de abia se ridică peste limitele de sărăcie - muncesc cu toată dăruirea. Întors în Elveţia soţul meu a intrat în prezidiul fundaţiei, eu am intrat ca membru mai târziu. Odată, am mers la depozitul fundaţiei din Elveţia, în oraşul Murg. De acolo se organizează 12-15 transporturi pe an, cu ajutoare pentru România. Printre paturi de spitale şi cutii cu medicamente am văzut într-un colţ o cutie cu icoane pe sticlă. M-am uitat la ele şi de la prima vedere m-a frapat calitatea execuţiei. Am întrebat ce caută acolo. Martin Baur mi-a povestit că în ultimii 12-13 ani a întâlnit în România câteva persoane care s-au rugat de el să cumpere icoanele pe care le pictează pentru a-şi câştiga existenţa. Dintre aceştia una era o femeie casnică, fără nici un venit şi un preot fără loc de muncă. El a tot cumpărat icoanele şi s-a gândit ca poate odată le va vinde în Elveţia, dar nu a avut timp să întreprindă nimic. I-am spus „Voi face eu munca asta pentru Papageno” şi o fac de patru ani.

    Se vând icoanele?
    Da. Până acum, anul acesta am vândut 12, iar expoziţia nu este încheiată. Am programat două vizite ghidate la care sper din nou să vând. Prin intermediul lui Martin Baur comand şi înlocuiesc din acelaşi motiv icoanele vândute, aşa procedez de patru ani şi merge bine. Sper ca activitatea mea - deşi redusă - să contribuie cât de puţin la continuarea acestei tradiţii în România. Uneori a trebuit să aduc eu pictorilor culori pentru că în România nu se găseau.

    Ce vă fascinează la icoane?
    După cum am arătat şi la vernisaj, în organizarea acestor expoziţii m-am lăsat inspirată de un aforism al lui Paul Klee: „Arta face ca invizibilul să devină vizibil”. Consider că în cazul icoanelor această afirmaţie se verifică cu predilecţie. Imaginea unei icoane reprezintă un motiv din Biblie, dar în afară de acesta în spatele fiecăreia se află o afirmaţie şi mai mult, o putere. Într-o discuţie cu un preot din România am aflat că în biserica ortodoxă se spune că icoanele reprezintă „ferestre spre infinit”, ele exprimă nemărginirea. În limba greacă „ikon” înseamnă imagine. În vizitele ghidate pe care le conduc, doresc să explic celor de aici care este semnificaţia icoanelor în spaţiul ortodox. Am fost întrebată de exemplu de ce se sărută icoanele, acest obicei nu există aici. Am arătat că prin acest gest este adorată de fapt imaginea originară, primordială de la care adoratorul primeşte putere. De aceea, din acest punct de vedere, gestul poate avea acelaşi efect şi pentru o persoană din Vest.

    Aveţi un exemplu?
    Sigur, această icoană reprezintă ridicarea la ceruri a Sfântului Ilie. Ea povesteşte viaţa profetului care într-o zi şi-a pierdut puterea într-atât încât un înger a trebuit să-i aducă de mâncare, el şi-a pierdut puterea pentru că s-a împotrivit poruncii pe care a primit-o de la Dumnezeu iar apoi s-a ridicat la cer într-un car de foc. Această temă a fost foarte îndrăgită de pictorii populari. În România se pare că Sfântul Ilie protejează oamenii de catastrofele vremii, de furtuni şi apără vitele. Dar la un nivel mai profund - psihologic şi religios - această imagine ne sugerează de fapt drumul vieţii fiecăruia dintre noi, plin de obstacole, greutăţi, dezamăgiri, depresii, slăbiciuni dar şi că întotdeauna primim puterea de care avem nevoie pentru a le depăşi şi merge mai departe. Imaginea omului însuşi apare transpusă în icoană iar cel care o contemplează preia puterea ce se află în transpunere. În Germania există un preot de spital care utilizează icoane şi a avut experienţe foarte bune. El dăruie bolnavilor la pat simple copii pe cărţi poştale, şi în nenumărate cazuri acestea ajută. Cel care se adânceşte în contemplarea motivului primordial reprezentat într-o icoană primeşte putere.

    La vernisaj aţi menţionat şi un alt element care vă fascinează.
    Da. Faptul că icoanele nu sunt semnate. Acesta este un lucru pe care oamenii de aici uneori nu îl înţeleg: icoanele nu sunt semnate pentru că înfăţişează motive prestabilite în şcolile de pictură, nu este vorba de o operă personală ci de perpetuarea unei tradiţii. Iniţial au existat numai icoanele pe lemn care, la origine, au fost pictate de călugări. Ei porneau de la regula conform căreia o icoană adevărată poate fi pictată numai când ego-ul este dat la o parte şi lăsat Duhul Sfânt să conducă penelul: abia atunci icoana devine un instrument care dăruie putere. Privind icoanele ne dăm seama că ele provin din cultura bizantină. Când am vizitat mănăstirile din România am aflat de asemenea că pe vremuri cei care pictau biserici, mănăstiri, pictau şi icoane. Pentru mine aceste mănăstiri reprezintă unele dintre cele mai frumoase locuri care există pe lume. Revenind, motivele pictate iniţial pe icoanele de lemn erau bine stabilite. Ornamentele, detaliile, culorile simbolizau fiecare câte ceva. Cine cunoaşte aceste reguli poate povesti despre o icoană la nesfârşit. În secolul XVII sticla a devenit un material relativ uşor de procurat şi pictarea icoanelor s-a dezvoltat ca o artă populară. Ţăranii au început să picteze, mai ales în timpul iernii. Spre deosebire de călugări sau pictorii de biserici ei nu cunoşteau cu stricteţe motivele teologice, nu aveau cărţi şi de aceea au început să se abată de la canoanele stabilite, iar „greşelile” lor s-au transformat în minunate artificii artistice.

    De exemplu?
    Avem aici icoana care reprezintă pe „Cristos în vie” – un motiv cunoscut în iconografie. El stoarce un strugure în vasul ce urmează să meargă la cina cea de taină, în spatele său se află o cruce care sugerează suferinţa ce-l aşteaptă, dar şi suferinţa cu care este confruntat fiecare om în viaţa sa. Conform canonului originar, Cristos ar fi trebuit să fie aşezat pe un mormânt, care, ca şi crucea, sugerează ceea ce urmează. Aici însă el şade pe o ladă de zestre care prin subiect şi ornamente inspiră ceva vesel, opusul unui mormânt. Pentru artistul popular această ladă a reprezentat ceva important. Astfel deşi motivele s-au transmis dintr-o copie în alta, artiştii populari au mai adăugat şi câte ceva din propria inspiraţie.

    Aveţi proiecte de viitor cu icoanele?
    Da. Aş dori să încerc să organizez expoziţii şi în alte regiuni din Elveţia deşi nu este uşor. În plus internţionez ca în casa de copii pe care o susţine fundaţia nostra să organizez un curs de pictură de icoane. Este un fel de a da speranţă şi acolo că lucrurile vor merge bine în viitor.

    Aş dori cu permisiunea dvs. să schimbăm subiectul. Nu aş vrea să încheiem interviul înainte de a afla câte ceva despre cartea de bucate româneşti pe care aţi scris-o.
    După cum probabil ştiţi, Fundaţia Papageno se află permanent în căutare de fonduri. Acum cinci ani am hotărât să scriu o carte de bucate ca o modalitate de a câştiga fonduri pentru fundaţie. Am scris deja patru cărţi de bucate, acesta este un hobby al meu. Iniţial am cercetat ceea ce se afla pe piaţă în acest domeniu şi am descoperit cu surprindere că nu există nici o carte de bucate româneşti în limba germană. Între timp au apărut. Apoi am cerut reţete persoanelor pe care le cunoşteam în România şi le-am gătit. Am făcut bineînţeles sarmale, zacuscă, mămăligă şi m-am gândit că scrierea cărţii va fi foarte simplă. Totuşi când am început să mă documentez am găsit de pildă pentru salata de vinete o reţetă care începea cu o frază de genul „Se pun în cuptor cinci bucăţi de lemn”. Atunci mi-am dat seama că trebuie nu numai să probez singură absolut fiecare reţetă, dar mai ales să o adaptez la aparatele nostre din bucătărie şi la ceea ce se găseşte aici în magazine. De exemplu pentru salata de vinete toate reţetele spun că vânăta trebuie arsă pe foc, iar aici majoritatea au plite electrice. Reţetele cu borş nu le-am putut menţiona, pentru că aici nu se găseşte. Pentru mămăligă am avut mai multe variante şi ca să o găsesc pe cea mai potrivită am cercetat pe internet. Ştiţi câte alternative am avut? 1400! Nu a fost uşor să mă decid.

    Cartea dvs. oferă pe lîngă reţete, observaţii, proverbe şi fotografii din România.
    Mă interesează proverbele unei ţări: ele reflectă înţelepciunea poporului şi mentalitatea. În plus, cunoaşterea felurilor de mâncare este un element important în cunoaşterea culturii unei ţări. M-a fascinat să văd cum se reflectă în felurile de mâncare amestecul de etnii din istoria României. Musacaua de exemplu este o mâncare tipic grecească dar la fel de tipic românească. Varza à la Cluj a combinat musacaua cu varza acră care nu există în Grecia şi a dat naştere unui fel nou de mâncare. E fascinant. Felurile de mâncare contribuie foarte mult la activitatea de integrare a străinilor, ceea ce într-o ţară ca Elveţia este foarte important. Cunoscând mâncărurile altor culturi învaţăm să le apreciem mai bine. De exemplu aici în Elveţia există uneori reţineri cu privire la emigranţii din fosta Iugoslavie. Când sunt confruntată cu astfel de situaţii, remarc cum pe de o parte aceşti oameni sunt priviţi cu suspiciune dar pe de alta specialităţile lor de mâncare au pătruns la super-market şi pot fi comparate de oricine: „cevapcici” (asemănător cu mici româneşti) sau varza murată întreagă.

    Aşadar sursele dvs. pentru carte au fost preponderent orale?
    Da. Dar am avut şi un mare noroc. Întâmplarea a făcut să întâlnesc o femeie în vârstă, de origine saxonă, care vorbea limba germană şi care a fost bucătăreasă la cantina unei fabrici din Sibiu. Am petrecut împreună o dimineaţă întreagă. S-a bucurat enorm să întâlnească pe cineva interesat într-un astfel de subiect. Ea mi-a dat două cărţi de bucate dinaintea războiului foarte căutate şi preţioase care au reprezentat o sursă de informaţii foarte importantă pentru mine. Când le-am citit, am văzut ce nivel ridicat de viaţă a avut România în acea periodă iar apoi am comparat cu ce a făcut Ceauşescu din ea. Este uluitor. Mă fascinează întâlnirile cu persoane care au trăit în alte timpuri. De la ele pot afla informaţii autentice cu privire la valori care s-au păstrat până nu de mult. Câteodată mă gândesc că aici în Elveţia ne bucurăm de un noroc nemeritat, am trăit la adăpost, ocoliţi de războaie, de comunism. România a avut în trecut o calitate a vieţii, o cultură, care au fost distruse, iar eu simt nevoia să contribui puţin la restabilirea acestor valori pentru simplul motiv că mie - istoric vorbind - mi-a mers bine.

    Nu vă temeţi că cineva ar putea profita pe nedrept de această atitudine a dvs.?
    Cred că cine se angajează la o asemenea activitate nu are voie să se gândească astfel. O singură dată am fost confruntată cu o situaţie de acest gen, dar prefer să nu vorbesc despre ea. Satul Păuca în care se află casa de copii este mic, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Martin Baur locuieşte în Sibiu şi se ocupă personal de toate proiectele fundaţiei. Când oferim ceva o facem personal. Simt că pot avea încredere.

    Vă mulţumesc foarte mult pentru încrederea acordată şi pentru interviu.

    A consemnat Alina Mondini,
    Zürich