Indicele dezvoltării umane, HDI, e un indicator care oferă o măsură mai bună a nivelului de dezvoltare a unei țări decât PIB-ul pe cap de locuitor. România locul 56, Elveția locul 9 în lume - o cifră care teoretic spune multe. Pe vremea când îl foloseam în mod curent, pe când încă nu învățasem diferența între a fi și a avea, credeam că Romania este o țară săracă… că doar asta spuneau cifrele, statisticile. Între timp am învățat că bogăția unei țări sunt oamenii care au conștiința valorii rădăcinilor proprii și a identității lor culturale, pentru că ei sunt cei care îi asigură continuitatea, ei păstrează cu respect valori, tradiții, patrimoniu, valorifică idei împotriva curentului, construiesc sustenabil și transmit mai departe generațiilor viitoare.

Unul dintre acești oameni este Ioana Corduneanu, autoarea Semne Cusute (http://semne-cusute.blogspot.ch/), proiectul ei de suflet, blogul unde culege și arhivează motive românești, străvechi, autentice, pentru a le pune la dispoziția noastră, a tuturor. Ioana, împreună cu Andreea Tănăsescu, fondatoarea comunității La Blouse Roumaine, de unde a pornit Ziua Internațională a Iiei, ne-au deschis din nou drumul către rădacini, tradiție și autenticul românesc într-un mod cât se poate de actual și de ancorat în realitățile vremii în care trăim. Vă invit să citiți interviul acordat de Ioana Casei Românilor din Elveția.

A.P. : Te rog să ne spui câteva cuvinte despre tine și despre proiectul "Semne Cusute".

I.C. : Bună! Geometria mi-a plăcut dintotdeauna. Mi-a plăcut să desenez, să alătur culorile și mi-a plăcut să studiez cum au făcut alții. Am absolvit Arhitectura și am învățat că totul se construiește după aceleași principii. Întâi visezi ceva ce nu s-a mai făcut și faci planuri. Apoi muncești la o fundație solidă, pe care se va sprijini totul. Cu cât vrei să construiești mai ambițios, cu atât trebuie să sapi mai adânc. După ce am terminat facultatea și am văzut-o pe fiica mea la grădiniță, m-am specializat în retail design, disciplină complexă, intersecția între vânzare, brand, arhitectură, design, comunicare vizuală. Am muncit mult, responsabil - și a început să-mi meargă bine. Atunci am început să mă gândesc și la altele și la alții. Am ales iile, modelele străvechi și simbolurile antice codificate pe cămăși cu acul pentru că vedeam cum se pierd fără ca nimeni să facă ceva în privința asta. Am realizat că oamenii nu vor respecta simbolurile străvechi atâta timp cât se vor uita la ele ca la simple ornamente. Din contră, ele au un rost. Semnele cusute sunt un limbaj vizual, universal, preistoric. Așa cum poți “citi” un kilim, cam așa poți 'citi' și o iie. Pe blog am arhivat modele de ii din izvoare de încredere, povești despre semne și înțelesul lor, scheme de croială, tot ce ai nevoie să știi ca să-ți faci singură o iie, chiar dacă ești pe o insulă pustie. Mi s-a părut vital ca toate informațiile să fie disponibile tuturor, gratuit, online, acolo unde le-ar putea căuta tinerii noștri, generațiile viitoare. Ce nu este pe google, nu există.

A.P. : Ești deschizătoare de drumuri, e o premieră ceea ce faci tu pentru motivele populare, și nu mă refer numai la România când zic asta. Nu s-a mai facut nimic în acest domeniu de foarte mult timp. Cine vroia o carte despre motivele populare românești trebuia să o caute la anticariat. Ce motivează pasiunea și interesul tău pentru semiotica populară? Care este viziunea ta legată de portul nostru tradițional în secolul în care trăim ?

I.C. : Viața mea liniștita și boemă s-a schimbat cu totul. Acum mi-am asumat o mare răspundere. Este răspunderea generației noastre să facem un pod între trecut și viitor. Și nu mă refer numai la trecerea tuturor informațiilor în format digital. Dar totul este o mare dezordine. Câteodată îmi pare că nimeni n-a iubit iile atât de mult încât să le așeze la locul lor, pe care îl merită. Ele pot fi locomotiva care să salveze multe din valorile noastre muribunde. Nu e totul mort, nu e totul pierdut. Tehnologia asta, căreia mulți i-au devenit robi – este doar o unealtă mai evoluată, de care noi ne putem folosi ca să păstrăm tradiția, comunicând-o cum trebuie. Înțelepciunea de viață cumulată de atâtea și atâtea generații – să medităm la ea, să înțelegem ce putem și s-o transmitem în viitor, pe cât posibil nealterată. La ce bun? Hmmm. Ca să învățăm să fim fericiți, împăcați, echilibrați, “zen” în sensul românesc al cuvantului. Ca să trăim frumos și omenos. Că să gandim. Portul nostru tradițional? Oamenii au crezut mereu în deghizare și schimbarea, temporară, pe care ți-o oferă costumele, măștile, carnavalul. Ne îmbrăcăm într-un fel și asta ne schimbă comportamentul și, repetat, schimbă ceva în noi. În secolul în care trăim, portul nostru este o evadare, un refugiu, o oază.

A.P. : La Blouse Roumaine și Semne Cusute au apărut cam în aceeași perioadă, în timp ce la nivel mondial în colecțiile marilor designeri, dar și în alte domenii ale artei, folclorul renaște. Crezi ca este un capriciu al modei sau o mișcare mult mai profundă?

I.C.: Ceva s-a schimbat în mulți oameni. Un capriciu al modei nu poate face asta, el trece pe nesimțite și tu rămâi cu niște haine ciudate în garderobă. Însă iile nu se vor demoda niciodată. S-au demodat perlele? Iile se lasă moștenire. … Nu știu dacă renaște tocmai folclorul; renaște interesul pentru înaintașii noștri. Lumea întreagă este într-un impas. Reacții împotriva consumerismului sunt mai multe. Totuși nu este o viziune clară despre viitor. În astfel de momente, oamenii se întorc în trecut, încercând să recicleze idei ce au funcționat, să le adapteze. Încercăm să ne regăsim rădăcinile, încercăm să ne conectăm cu străbunii noștri, fiindcă ni se par mai buni ca noi. Vrem sa fim ca ei. Începem prin a ne îmbrăca așa cum făceau ei, căutăm să mâncăm ce mâncau ei, sperând că o să ne fie mai bine, că o să îi ințelegm, că o să fim ca ei. Pentru că nu ne place cum suntem noi; superficial și comercial nu mai este suficient. Colecțiile marilor designeri – nu puteau rata ocazia de a profita de pe urma acestei mișcări, căci stiau că va veni: NU AU DECLANȘAT-O EI. Ei vor doar să vândă, nu să schimbe lumea. În spatele designerilor stă o întreagă industrie textilă, lanțuri de retail, logistică, comunicare, publicitate. Toți mănâncă o pâine pe seama acestei mișcări. Designerii acestia fac afaceri cu cârpe. Oferă “ferestre spre tradiție”. Noi am găsit ușa și suntem liberi. Dar suntem încă prea puțini cei ce înnotăm împotriva curentului.

A.P. : Vreau să ating un subiect sensibil pentru mine, poate și pentru alți români care simt dor de pământ românesc și durerea amară a dezrădăcinării. Muzeul Țăranului Român din București a găzduit recent expoziția "În urma acului la est de Bug". Românii de la est de Bug și-au păstrat tradițiile, au construit, au transmis mai departe… cine sunt ei, care este povestea lor ? În contextul în care în occident există atâtea prejudecăți legate de români, ce am avea de învățat noi românii emigrați la vest de la frații noștri de la est ?

I.C. : Manualele noastre de istorie nu ne-au vorbit despre ei. Românii au mai plecat și altă dată, în vremuri de restriște. Mereu cu durere, blestemând, doinind, jelind, însă au mai plecat. Atunci au plecat spre estul depopulat de ciumă și pustiit de prădăciunile tătarilor. Împinși de aici de birurile mari, de repercursiunile Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, de legile Împărătesei Maria Terezia, a Austriei, de sărăcie, atrași de promisiunile Țarinei Ecaterina cea Mare, care îi împroprietărea cu multe hectare de pământ pe cei ce treceau Nistrul și Bugul, oamenii plecau cu miile în fiecare an. Și nu doar moldoveni, cum s-ar fi crezut. Olteni, munteni, ardeleni – au decis să își încerce norocul cu o viață nouă, departe de chinul de aici. Plecau în convoaie, luau cu ei semințe și puieti de pomi, luau animale – ajungeau și se stabileau acolo unde le place românilor: pe lunci, pe văi, unde este pământ roditor. Au muncit greu să-și ridice niște sate, copie fidelă a satelor de acasă. Unii aveau câte 100 de hectare de pamant. Au construit, au colonizat, au civilizat. Au fost fericiti un timp. S-au elevat. Apoi a venit ciuma roșie iar ei au fost prigoniți, pentru că erau prea înstăriți, prea nesupuși, prea mândri, pentru că ei puteau fi orice, dar nu comuniști, nu mujici. Disperarea i-a lovit în momentul în care au realizat că nu se mai pot întoarce nici acasă – căci pentru ei 'acasă' rămăsese tot România. Au fost nevoiți să ascundă tot ce le putea trăda identitatea: portul, graiul. Și-au păstrat însă: nașterea, nunta și moartea - ca la români. Se căsătoreau între ei, căci doar împreună puteau respecta RÂNDUIALA și DATINA. Și doar așa puteau ajunge cu bine în “lumea cealaltă”. Au putut păstra lucruri vitale pentru ei, ce păreau inofensive pentru alții, din afară: pâinea de ritual și ștergarele - ștergare pe care noi le-am văzut în expoziție datorită Domnului Anton Golopenția și echipei sale. În 1941 ei au fost trimiși de Domnul Mareșal Ion Antonescu într-o expediție, la est de Bug, pentru identificarea în vederea repatrierii a familiilor românești – și au adus și aceste mărturii  ca să nu îi uităm de tot. Citești o carte de 500 de pagini despre folclorul de la est de Nistru și de Bug și parcă nu realizezi cu adevarat ceea ce s-a întâmplat – că atunci când vezi aceste biete bucăți de pânză. Ce putere au ele! Fragile și totuși mai tari decât toate manualele noastre de istorie. Într-o clipă istoria se poate schimba. Românii să stea uniți și să nu le fie rușine să își ceară drepturile. Să nu stea să rabde, umili, sperând că binele vine de la sine. Valabil pentru toți, înăuntru și în afara granițelor.

A.P.: Din punctul tău de vedere, pentru că și tu ai fost plecată o perioadă chiar aici în Elveția, ce putem face noi românii din diaspora pentru a ne promova identitatea culturală?

I.C : Am petrecut, cumulat, 1 an în Elveția – fără a fi însă, mai mult de 3 săptămâni plecată de acasă. Să zicem că am tot făcut naveta timp de câțiva ani. Poate tocmai știind că nu rămân – am fost relaxată și am savurat experiența asta. La început nu m-am gândit să promovez nimic, am fost doar eu, fără complexe, optimistă și fără să-mi pese ce cred alții despre mine. Râdeam prea mult și prea tare, vorbeam românește cu chelnerii italieni pretinzând să mă înțeleagă și ei așa cum îi înțeleg și eu, puneam întrebări directe și indiscrete, ori întârziam, ori ajungeam prea devreme – o catastrofă.

Am cunoscut-o pe cea care avea să devină cea mai bună prietenă a mea datorită “curentului”. Încerca, jenată, să-mi explice că ar vrea să închidă nu știu ce ferestre. I-am spus că înțeleg perfect, că și noi avem curent. S-a bucurat imens, și ea a fost prima curioasă despre România. Prin ea am cunoscut, ulterior, alte persoane. Am invitat pe toți și am făcut o masă mare, cu toate bunătățile posibile. Salată de vinete, icre, zacuști, salată de kapia copți cu miere și muștar. A urmat păstrăv tăvălit prin migdale, cu mămăligă, baclavale făcute în casă. Aveam vin roșu de Purcari.

Când am servit dulceața de nuci verzi de Orhei, au început întrebările serioase despre Romania, pentru că cineva a crezut că mâncăm ochi de oaie. Atunci le-am pus sare pe rană. Le-am vorbit de ceea ce ei nu au. Apusuri roșii, când soarele imens cade complet în pământ și tot Bucureștiul pare poleit cu aur. De pelicani și egrete care îți zboară deasupra capului, în Deltă. De icre negre și votcă și pescari. De răsăritul de soare la mare, pe care îl prinzi în cort, pe plajă. De lupi și urși. De câinii ciobanilor, care se bat cu ursul. De vacile deștepte care au nume, vin singure acasă și își deschid poarta cu coarnele, numai că nu se mulg singure. De noroiul nostru minunat din care crește orice cât casa, de câmpuri de floarea soarelui, de fructe zemoase, pepeni cât porcul, din care noi mâncăm doar miezul. De cai, de libertate, cuiburi de berze, mers în picioarele goale. Le-am spus ca eu știu când vine ploaia fără să mă uit la vreme și după soare știu cât e ceasul, fără să mă uit la ceas. Zici că era Raiul pe Pământ.

Ah, m-au întrebat oarecum discret și de sărăcie. Le-am explicat că noi încă mai păstrăm și alt set de valori. Că pădurea e mai de preț ca aurul. Că un cal e mai eco decat cea mai eco mașină. Că banul e ochiul dracului. Că prea multa bogăție sărăcește sufletul. Că prietenii te întreabă ce cărți ai mai citit, nu câți bani ai mai făcut. Că stai cu ei la spriț până dimineața și îți cântă lăutarii. Ei ce să mai zică? Eu n-am înflorit prea mult, dar am vorbit cu pasiune și cu adevăr despre România mea. Mâncarea gustoasă, gătită anume și vinul bun au netezit calea.

Cred că prima condiție să îți poți promova cultura este să crezi tu însuți/însăți în ea. Să fii fericit, mulțumit cu tine, ca persoană, fără complexe, fără disperare, fără a insista. Teasing. 1001 de nopți. Mister. Să nu ponegrești alte neamuri. Mereu am căutat să spun vorbe frumoase și despre alții: bulgari, țigani, sârbi, turci, albanezi. Și am menționat și părțile noastre slabe. Transparent și cinstit.

Mereu cu zâmbetul pe buze.

A.P.: Mulțumim Ioana!

În afara mediului social online încă se vede și se simte puțin, mai ales pentru cei din diasporă, dar românce de pretutindeni cos ii, reîntorcându-se la tradiție, la ceea ce au moștenit de la mame, bunici și străbunici sau pur și simplu la ceea ce simt pentru că identitatea culturală e în genele noastre.  O bucată de pânză ce o numim iie ne leagă și ne cheama "acasă". Acasă înseamnă dor, rădăcini, părinți, bunici, țăranul român atemporal și autentic, valori, spiritualitate, Maria Tănase, Eminescu, Eliade, Brâncuși, o istorie de glorie și suferințe deopotrivă. Să nu lăsăm iia să moară căci cu ea vom "muri" și noi!

Să auzim numai de bine...despre români și România!

Alexandra Pogăcean, Fribourg