Mi-am realizat doctoratul în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, România. După absolvirea doctoratului, am predat timp de un an de zile la o altă universitate din România. Nu pot spune că nu îmi face plăcere să predau, însă motivația mea de a lucra în mediul universitar va fi întotdeauna cercetarea. Pentru că în acel moment nu aveam vreo o posibilitate de cercetare în România, am decis să plec.

Părea aproape imposibil să fiu acceptată chiar și la un interviu pentru obținerea unei poziții postdoctorale având un doctorat de la o universitate dintr-o țară est-europeană în dezvoltare, precum România. Majoritatea aplicațiilor mele doctorale n-au primit nici măcar un răspuns și câteva, care au primit răspuns, precizau că un alt candidat a fost mai potrivit decât mine pentru poziția respectivă, cu nici o mențiune de ce. Am fost admisă chiar și la un interviu la un moment dat (da, știu, doar un singur interviu dintre atâtea aplicații trimise) pentru o poziție la o universitate din SUA. Interviul a decurs foarte bine; încă îmi mai amintesc surprinderea de pe fețele lor când îmi prezentam munca mea de până atunci și răspundeam la întrebările lor curioase. Părea ca și cum nu le venea să creadă că dețin anumite competențe specifice, având un doctorat de la o universitate din România (probabil în același timp se mai și întrebau unde anume este România pe hartă). Sincer, deși a trebuit să-mi părăsesc țara pentru a mă dezvolta ca cercetător, există și în România computere și laboratoare de cercetare.

Câteva săptămâni mai târziu am scris ca să întreb dacă au ajuns la o decizie în urma interviului. Poate că a fost ghinion sau poate altceva (probabil nu voi afla niciodată). Am primit un răspuns în care spuneau că le pare rău, dar criteriile de selecție s-au schimbat și din nefericire nu mă mai pot lua în considerare pentru poziția pentru care am susținut interviul. În acel moment m-am gândit că cercetează tehnici pentru a oferi psihoterapie în spațiu și poate este necesar să aleagă un american pentru poziția respectivă (evaluarea mea realistă sau nu prea realistă a situației în acel moment).

Aș putea scrie pagini întregi despre nereușitele mele profesionale sau chiar un CV al nereușitelor (după exemplul unor profesori faimoși; vezi https://www.princeton.edu/~joha/Johannes_Haushofer_CV_of_Failures.pdf), pe care acum le privesc ca provocări normale și necesare ale vieții. Mă voi limita însă doar la câteva rânduri. Mă mândresc cu faptul că CV-ul  nereușitelor mele conține aproape orice: discriminare pe bază de naționalitate, discriminare pe bază de gen, nedreptăți relaționate cu nepotismul, discriminare pe bază de vârstă, chiar și discriminare că nu știu o limbă specifică (deși trebuie să menționez că în afară de limba mea maternă, limba română, vorbesc fluent engleza și franceza, înțeleg italiana și spaniola și în momentul de față învăț germana, dar desigur, nu poți niciodată mulțumi pe toată lumea), și lista, sunt convinsă, va crește odată cu trecerea timpului.

Poate că aveți impresia că drumul meu a fost anevoios și plin de dificultăți. Și chiar a fost! Însă tot acest drum este cel care m-a adus în locul în care sunt acum: cercetător postdoctoral la Universitatea din Zürich, unde anterior am avut un fellowship în timpul doctoratului. În cadrul acestui fellowship, am investigat factorii care influențează speranța de îmbunătățire a pacienților depresivi în timpul psihoterapiei. În momentul de față lucrez într-un proiect în care investigăm diverse microintervenții, care au ca scop îmbunătățirea tratamentului psihoterapeutic la pacienții cu tulburare de anxietate generalizată. Interesele mele de cercetare sunt investigarea mecanismelor care au un rol major în psihopatologie și tratamentul psihoterapeutic al acesteia, efectul terapeutului asupra rezultatelor obținute în psihoterapie, evaluarea și folosirea resurselor pacientului/clientului în psihoterapie, precum și diferențe interculturale în psihopatologie.

Nu mă consider a fi cea mai potrivită persoană în a da sfaturi pentru o carieră de succes în cercetare și nici măcar pentru un început de carieră de succes în cercetare. Consider că fiecare drum este diferit: unele drumuri sunt mai drepte, altele sunt pline de curbe, iar altele se dovedesc a fi chiar drumuri închise. Precum probabil ați observat până în acest punct, a da sfaturi nu este scopul acestei povești, în care m-am focalizat mai mult pe “succesele nevăzute” (nereușite), decât pe cele vizibile pe care voi continua să le adaug la CV. Am ajuns însă la câteva concluzii pe care aș dori să le împărtășesc cu voi. Nu sunt sigură că ele pot fi replicate din moment ce “designul vieții” nu este niciodată la fel, însă am să încerc să le rezum în cele ce urmează.

A găsi mentorul potrivit în momentul potrivit. Am fost îndeajuns de norocoasă să găsesc mentori care au crezut (și încă cred, căci mentorii adevărați nu se opresc din mentorat când proiectul se finalizează) în capacitatea mea de a realiza cu mult mai mult peste ce eu însămi am crezut că pot realiza. Este adevărat că asta nu mi-a adus Premiul Nobel (nici măcar o publicație în Science sau Nature – încă), dar cel puțin m-a făcut să câștig mai multă încredere în mine. Le sunt recunoscătoare acestor mentori, deoarece m-au susținut să-mi explorez zona de confort și să fac un pas în afara acesteia la momentul potrivit. Când mă gândesc la mentori, nu mă gândesc doar la indivizi, ci și la rețele sau oameni cu interese similare: Society for Psychotherapy Research (SPR) și Society for the Exploration of Psychotherapy Integration (SEPI) – ambele au contribuit la dezvoltarea identității mele ca cercetător. Sunt recunoscătoare Society for the Exploration of Psychotherapy Integration (SEPI) pentru acordarea Paul L. Wachtel Travel Grant care a făcut posibilă prima mea participare la o conferință SEPI.

Relații umane suportive și de validare. Am ajuns la concluzia că relațiile umane suportive și de validare sunt foarte importante în domeniul cercetării și în viață în general. Această concluzie a fost întărită și de munca mea ca și psihoterapeut. Când m-am confruntat cu probleme legate de relația terapeutică în psihoterapie, aveam tendința de a folosi tehnicile propuse de manual, supervizor sau dictate de formularea cazului. Ce am observant însă a fost că, în momentul în care am încetat să fac asta, am reflectat asupra a ceea ce tocmai se întâmplase și am împărtășit apoi propria experiență cu pacientul/clientul, tensiunea a scăzut și rupturile în relația terapeutică s-au rezolvat de la sine.

Toleranța crescută la frustrare. Capacitatea de a tolera evenimentele mai puțin dorite în viață, indiferent de cât de neplăcute sunt acestea, este o abilitate necesară pentru un cercetător și pentru toată lumea, deopotrivă. Aceasta constă în capacitatea de a tolera faptul că nu ați obținut rezultatele pe care le doreați, că articolul vostru a fost respins, că aplicația voastră de grant nu a fost finanțată sau că nu ați obținut poziția pe care vi-o doreați. Oricât de mult vă doriți ceva și oricât de mult munciți pentru a obține acel ceva, trebuie să păstrați permanent, într-un colț al minții, ideea că unele lucruri se află în afara controlului vostru (de exemplu, preferințele reviewer-ilor, cât de multe proiecte pot fi finanțate din resursele disponibile la un moment dat, câți oameni aplică pentru o anumită poziție).

Aș dori să închei prin a spune că începutul unei cariere de cercetare nu este nici pe departe cea mai provocatoare parte a acestui proces. Procesul științific, în forma sa ideală, este unul elegant: pui o întrebare, stabilești un test obiectiv și faci tot posibilul pentru a obține un răspuns la întrebarea stabilită. Repeți. Doar că știința nu este întotdeauna elegantă: poate fi “dirty”, grea și o provocare. Pentru mine personal, timpul petrecut între setarea întrebării și obținerea unui răspuns la acea întrebare este plin de entuziasm. Este călătoria către răspuns și entuziasmul care explodează pe măsură ce mă apropii de răspuns. Acesta este motivul care îmi oferă forța necesară de a continua.

Sursa

Vîslă, A. (2016). Starting a career in Research. The Integrative Therapist, 2, 5-6.

http://c.ymcdn.com/sites/www.sepiweb.org/resource/resmgr/Integrative_Therapist/Integrative_Therapist-v2-4.pdf

Traducere în română: Andreea Vîslă, Zürich

Tehnoredactare: Ana-Monica Secară, Geneva