În urmă cu o săptămână semnalizam, în limba română, o situație dificilă: de altfel, nu singura cu care se confruntă sau s-au confruntat doi români veniți la lucru în Elveția. Semnalarea originală nu îmi aparține. Reporterii emisiunii SRF – Kassensturz au realizat o anchetă socială la o fermă elvețiană, unde doi români au reclamat nereguli din partea angajatorului. Condițiile de muncă prezentate de ei: între 60 și 70 ore pe săptămână, muncă fără zile libere; mâncarea pusă la dispoziție era expirată; salariul era pe hârtie de 3.200 CHF (din care se scad cazarea și masa 990 CHF, plus asigurarea medicală – cu  o franciză de 1.500 CHF pe an, asta înseamnând că, în caz de boală, facturile până la suma totală de 1.500 CHF sunt achitate de pacient); în mână plătit fiind la sfârșitul lunii doar 1.500 CHF.

Unii români vor considera suma de 1.500 CHF/ lună un salariu foarte bun, în comparație cu potențiala plată din România pentru orele sau zilele lucrate în domeniul agricol. Salariul, așa cum este el prezentat și în poza din acest articol, dar și cum este menționat mai sus, este corect pentru domeniul de lucru și calificarea potențialului angajat. Această reglementare salarială este acceptată și de organizația agricultorilor elvețieni. Problema care apare în acest articol și a fost menționată și de reporteri SRF este una legată de condițiile de cazare, masă, orele suplimentare muncite dar neplătite și, nu în ultimul rând, hrana pusă la dispoziția angajaților. Ar mai fi un aspect, în materialul filmat de SRF apare și mențiunea ca angajatorul nu plătise ultima lună de lucru a celor doi români. După intervenția televizată salariul pe ultima lună pentru cei doi români a fost plătit.

Reamintesc că în urmă cu un an scriam despre existența în Elveția a traficului de persoane pe piata muncii elvețiene. Pentru cei care vor să se ferească recomand recitirea acestui articol.
 

Revenind la actuala situație, Viorel Tudor și Ionuț Movilă sunt cei doi români care nu au mai putut suporta condițiile de muncă de la ferma de porci din localitatea Zwillikon (ZH). Viorel Tudor declara în reportajul SRF: „Aici mă simt ca un sclav“. Reportajul realizat de Daniel Menning este disponibil aici.

https://tp.srgssr.ch/p/portal?urn=urn:s ... layerType=

În urma difuzării reportajului menționat, am contactat două persone de origine din România și stabilite de foarte mulți ani în Elveția, persoane care vor încerca prin cele ce au transmis să vă ajute pe voi, cei care vă aflați în situații similare, să evitați această nouă formă de sclavie.

Prima opinie am obținut-o de la Eva Stocker, martorul care apare și în reportajul SRF. Eva este româncă stabilită în Elveția din anul 1992. Ea are și cetățenia elvețiană.

 Eva, tu ai fost persoana care în reportajul SRF ai confirmat afirmațiile celor doi români referitoare la mâncarea expirată pe care ei o primeau. Poți dezvolta puțin subiectul? 

Da, eu am fost cea care am apărut în reportajul de la Kassensturz SRF1 din data de 16 mai 2017. Într-adevăr raioanele din diferite magazine sunt golite spre seară și alimentele cu termen aproape de expirare sunt destinate pentru instalații biogaz și hrană la porci. Da, angajații români mâncau, așa cum s-a spus și în filmare, mâncare care era de fapt destinată pentru porci. Nu era alegerea lor, ci a fermierului care, de altfel, primea bani pentru a asigura hrana angajaților.

Care este legătura între tine, fermierul elvețian Hansruedi Studer și cei doi români? Vă cunoșteți de multă vreme?

Eu personal îl cunosc pe Hansruedi Studer din 2012. Înainte am avut cu el doar discuții telefonice; eu locuiam în România. El a avut mai mulți angajați din România și, în momentul în care pleca unul în țară, era  pus să aducă om în loc. Deci, în felul acesta, Hansruedi Studer nu plătea comison, din câte știu eu.

Au mai existat și alte cazuri de angajați români la același fermier care s-au confruntat cu aceleași probleme?

Da, au mai fost angajați români la fermă, problemele începeau în momentul în care realizai că lucrezi 75 sau 80 ore pe săptămână  în timpul recoltei și nu sunt plătite decât cele 55 din contract. Programul de lucru fiind 05:30 - 12:00 și 13:30 - 18:30, asta era fix și nu se modifica decât duminica de la 05:30 - 12:00 și 16:00 -18:30.

Am înțeles din dialogul cu tine că ai încercat să îi ajuți. Cum?

Da, probleme au fost cu Marius si Lucica Bonte(n.r. alți doi români care au fost angajați la aceași fermă), ei fiind aduși ca și familie la fermă. Lucica a gătit, a despachetat și sortat cireșe și nu a primit nicio recompensă de la Hansruedi Studer, pe motiv că locuiește în Elveția. Munca ei acoperea asigurarea de sănătate și AHV-ul (n.r. contribuția la casa de pensii), care nici măcar nu a fost plătit. Atunci am mers cu ei mai întâi la Arbeitsamt (n.r. Departamentul muncii) după care la Fridensrichter (n.r. judecător sau avocat care lucrează în cadrul primăriei localității) Affoltern a. Albis și așa a recuperat de fapt numai Marius orele suplimentare, însă pentru Lucica nu s-a putut face nimic deoarece ea nu avea contract.

După toată această experiență avută ce recomanzi românilor care își caută de lucru în domeniul agricol în Elveția?

Indiferent ce muncă prestați, insistați să se facă contract, altfel nu aveți nicio șansă în caz de litigiu. Recomand neapărat să se facă la casa de asigurare de sănăte și Rechtsschutzversicherung (n.r. asigurare în caz de litigii juridice); nu costă mult și, în caz de nevoie, poți beneficia de avocat. Dacă ești încriminat cu ceva pe nedrept, te poți apăra și, cum am, zis asigurarea costă cam cât un pachet de țigări, undeva la 14 franci pe lună, deci nu e mult. Din păcate, în situațiile descrise până acum, angajații ajungeau la mine abia în momentul în care aveau probleme. Lucica Bonte, de exemplu, este dispusă să dea și ea interviu, de asemenea Florin Oprea și Sorin Ardelean! Toți sunt români care au trecut prin aceleași dificultăți la același angajator elvețian. Ca ultimă mențiune: Sorin și Florin nu au avut liber decât două duminici pe lună sau chiar una!

O a doua opinie am primit-o dintr-o altă perspectivă, și anume cea a angajatorului. Dialogul a fost purtat de mine cu Joana Zablatoschi:

Joana, tu lucrezi și ai lucrat în domeniul HR, ai angajat inclusiv români. Cum ai perceput interacțiunea cu potențialii angajați români înainte de a fi angajați și după?

Am interacționat prin prisma angajatului HR, care are un catalog de doleanțe paralel la oferta de lucru. Intențile angajatorului sunt clar definite, în funcție de nivelul poziției în firmă. Mulți angajatori sunt orientați pe câștig, românii în general la angajare nu sunt axați pe integrarea socială în occident, ci pe necesitatea de a câștiga ceva mai mult ca "acasă". Majoritatea celor selectați de mine au avut familiile în România, dorința de integrare în societatea elvețiană nu era primordială pentru angajați, iar eu eram obligată să respect cerințele angajatorului de a obține un profit cât mai mare, cu o miză salarială cât mai mică. Nu putem vorbi în general de o adaptare rapidă pe piața muncii elvețiene în cazul ca angajatul nu are voința de a se stabili pe durată îndelungată în această țară. Acest fenomen este cunoscut în rândurile angajatorilor și, după părerea mea, excesiv exploatat.

Din perspectiva ta ca angajator, pe ce criterii ți-ai ales angajații? Ce a fost nevoie să te convingă să-l angajezi pe unul sau să-l  refuzi pe altul? Care au fost factorii decisivi în decizia ta pozitivă de angajare?

În primul rând a contat cunoștințele lingvistice. M-am axat, în primul rând, pe premiza că, într-o primă fază, cunoscând limba de circulație a țării in care lucrează, sunt apți să se descurce singuri în scurt timp și să se adapteze la societatea și legislația țării în care lucrează. Apoi, desigur, calificarea joacă un rol important, din prisma mea ca reprezentant al angajatorului, deci a fost important să cunosc conjunctura socială a fiecărui candidat, astfel am putut să descopăr dacă jobul pentru care aplică este doar o salvare financiară temporară pentru acesta sau un remediu social și de integrare pe lungă durată. În plus, eu am avut norocul să angajez români calificați conform cerinței locului de muncă vacant.

Din experiența ta profesională pe care ai acumulat-o atât în Elveția cât și în Germania, ce recomanzi românilor să țină cont când intenționează să se angajeze în Elveția?

În primul rând să nu decidă semnarea unui contract de muncă fără a cunoaște în prealabil cât de cât sistemul țării în care se angajează. Drepturile și obligațiile atât salariale, cât și tradițiile țării respective să fie cât de cât cunoscute. Să își asume responsabilitatea de a calcula în prealabil dacă salariul acoperă cerințele și dorințele financiare și după impozitarea prealabilă. Am auzit des expresia "mă întorc acasă că aici lucrez mult pe bani puțini". Ritmul de lucru în Elveția și în Germania este cu totul altul decât cel din România.

Recomandarea mea principală însă către candidații români este să conștientizeze propria dorință înainte de angajare și să aplice adecvat pregătirii profesionale. În Elveția se pune un accent deosebit pe nivelul de pregătire profesională și diplomele obținute. În Germania, diplomele nu joacă întotdeauna un rol primordial ci primează, mai degrabă, capacitatea angajatului de a promova în viitor o ținută de integrare în colectiv. În comun la ambele țări însă este prezentă dorința de a angaja persoane pregătite la un nivel cât mai înalt profesional, dar la unul cât mai mic de salarizare. Mai recomand în prealabil și o negociere a salarizării și a orarului de lucru. Și încă o chestie elementară: Să nu uităm că și în Elveția munca sezonală fară atest de calificare este, ca în mai toate țările, prost platită.

Chiar dacă firmele la care ai lucrat tu, și la care ai angajat români, nu au creat angajaților probleme de genul celor din reportajul SRF, ce ai recomanda persoanelor care se confruntă cu neachitarea salariului, nerespectarea condițiilor de muncă să întreprindă spre a-și face dreptate? Unde sau la cine trebuie să apeleze în caz de nereguli din partea angajatorului?  

Există mai multe posibilități, în cadrul legal din Elveția, de a confrunta astfel de situații. Cadrul german de interacțiune în asemenea cazuri este aproape similar celui din sistemul elvețian, dar despre acesta nu vorbim acum, poate cu o altă ocazie. Acum ne axăm pe cazuri din Elveția, deci:

1. Angajatorul are obligația, conform Art. 323 OR, să plătească salariul angajatului pentru munca prestată până la sfârșitul fiecărei luni; orice altă formă sau dat de plată trebuie amintită în contractul de muncă. Primul pas este de a întreba direct angajatorul care este motivul neplății.

2. În caz că plata salariului este neefectuată, cu sau fără motiv, până la sfârșitul lunii, angajatul trebuie să dea angajatorului, în scris, un termen limită pentru efectuarea plății. Tot în această somație, angajatul trebuie să menționeze că, în cazul în care nu obține plata salariului până la termenul acordat, va fi nevoit să apeleze la sprijin juridic. Scrisoarea trebuie trimisă recomandat, pentru a putea demonstra trimiterea poștală. Deci, tradus pentru noi, acest pas înseamnă avertizarea agajatorului că vor urma pași juridici în dezavantajul acestuia!

3. În caz în care și după acest termen prevăzut angajatorul tot nu plătește, se poate aplica o plângere de neplată a salariului împotriva angajatorului în fața Curții de Justiție în localitatea de reședință / domiciliu a angajatorului. Procesul de arbitraj în litigiile de muncă este fixat până la suma barem de 30.000 franci, fară costuri efective de proces. Instanțele pun, în cele mai multe cazuri, formulare la dispoziție, ce pot fi completate cu ușurință și de persoane civile fară pregătire juridică. Un alt pas poate fi făcut către Betreibungsamt al localității în care este domiciliată firma. (n.r. Betreibungsamt este biroul care constată și documentează datoriile persoanelor private sau juridice și ca măsură finală, prin decizie juridică, poate aplica executarea silită.)

4. În cazul că angajatul nu își primește salariul, acesta are și posibilitatea de a anunța clar, de preferință în scris, angajatorului, intenția de a nu mai lucra. O astfel de măsură duce însă, de obicei, la un preaviz reciproc și implică și căutarea unui nou loc de muncă. La acest punct intervine însă un aspect trist: Mulți români nu au curajul să reclame situația în care se află, de teamă să nu-și piardă locul de muncă! Această atitudine este greșită și riscantă. Nu acceptați condiții de muncă care nu sunt stipulate în contract.

Să nu uităm că în Elveția există personal HR (n.r. resurse umane) calificat care poate sprijini în asemenea procese de arbitraj la un preț rezonabil. În Elveția există și multe organizații de integrare cu vorbitori de limbă română (n.r. AREI Elveția Centrală sau AREI Basel) care pot oferi sprijin, în baza statutului de membru, cotizația anuală fiind în jur de 60 – 80 de franci pe an. De obicei primiți informații utile și prin intermediul social-media, acestea sunt puse la dispoziția cititorilor în mod gratuit. Cert este însă, cine așteaptă prea mult sau nu se apără din timp, cu sau fară consultanță, riscă să piardă nu numai plata salariului ci și onorarea orelor suplimentare, dar și integritatea personală în timp din lipsă financiară.

Despre Joana :

Mă numesc Joana Zablatoschi, născută în Timișoara, dintr-o familie compusă din minorități, mama ucraineancă de peste Prut, tata sas din Sighișoara. Deși apartenența mea de naționalitate nu are prea mult în comun cu România, m-am născut în această țară, am crescut și promovat în tradiția română și de aceea, când sunt întrebată de apartenență, spun cu mândrie ceea ce simt: Sunt româncă. Plecată din țară din 1991, m-am implicat, după terminarea procesului propriu profesional, atât pe plan profesional cât și privat în consultanță, consiliere și orientare profesională a străinilor, atât în Germania cât și mai târziu în Elveția. Desigur că am fost deosebit de bucuroasă atunci când am avut ocazia de a juca un rol decisiv în angajarea conaționalilor. Pregătirea mea în HR Management am consolidat-o atât în Germania, cât și in Elveția, prin experiența profesională dobândită în timp, fiind conștientă că doar prin cunoașterea legislației muncii pot fi aptă de a mă angaja elocvent și cu succes in procese de muncă din acest domeniu.

Despre ultima, cea mai actuală, experiența profesională, pe scurt: Am început ca asistentă de personal on-Site apoi, după două luni la DAS ZELT, am fost înaintată în funcția de coordonatoare principală pe turneu cu titlul de Event Manager On-Site, datorită aptitudinilor și experienței mele, iar după 6 luni, timp record, am preluat funcția de șef adjunct pe turneu cu titlul de Deputy Head of Operations. 

În încheierea acestui articol informativ doresc să mulțumesc celor două românce cu suflet de aur care și-au luat din timpul lor liber, în același ritm cu mine, pentru a mă ajuta să completez informația adresată vouă, românilor care vă puteți confruta fără voia voastră cu multe neplăceri din partea unor angajatori elvețieni fără scrupule.

Doresc însă să menționez că nu toți elvețienii sunt așa cum a fost prezentat Hanruedi Studer! Dacă nu sunteți siguri ce fel de contracte semnați, vă încurajez să postați comentarii cu nesiguranțele pe care le aveți. Vom căuta să găsim persoane care să vă poată sprijini. Dacă aveți întrebări le puteți trimite prin formularul de contact.

Articol realizat de Giorgia Seeholzer, Lucerna

Sursa: www.giorgiaseeholzer.ch