Rosemarie Huggenberger

Rosemarie Huggenberger este o pictoriţă amatoare elveţiană de origine română. Ea s-a născut în România şi a trăit până la o vîrstă fragedă cu întreaga sa familie elveţiană în Sibiu. Tatăl ei a instalat şi a condus o fabrică în apropierea oraşului.

În prezent Rosemarie Huggenberger este pensionară. Printre multe activităţi în care este angajată ea a contribuit activ la crearea şi conducerea unui orfelinat în Pănătău, Judeţul Buzău. O serie din tablourile expoziţiei sunt puse în vînzare cu menţiunea că fondurile vor fi utilizate în scopul susţinerii orfelinatului. In acelaşi scop autoarea pune în vînzare numeroase felicitări-unicat.

Tablourile Rosemariei Huggenberger sunt în exclusivitate abstracte. Explozii de culori şi energie, ele insipiră forţă, optimism şi o bucurie de a trăi al cărui secret ar trebui dezvăluit lumii întregi.

Prezentăm în continuare un interviu cu doamna Huggenberger, interviu realizat de Alina Mondini:


Anul trecut am început un curs de yoga în satul în care locuiesc din Cantonul Zürich. Suntem numai cinci femei. Nu ne-am cunoscut înainte. În ciuda diferenţelor de vârstă dintre noi am căzut de acord să ne tutuim. Atmosfera este destinsă şi înainte sau după oră purtăm scurte conversaţii. Într-o zi colega mea Rosemarie Huggenberger m-a întrebat din ce ţară vin şi după ce i-am răspuns mi-a spus zâmbind „eu sunt născută în România“. În timp am descoperit că este o pensionară activă: se ocupă de colectarea de fonduri pentru un orfelinat în România şi este pictoriţă amatoare. În luna noiembrie 2004 ne-a invitat la expoziţia sa deschisă într-un centru de cultură dintr-un sat apropiat. O serie din lucrări a fost pusă în vînzare cu menţiunea că fondurile vor fi utilizate în scopul susţinerii orfelinatului. Mi-au plăcut tablourile Rosemariei care erau în exclusivitate abstracte. Culorile păreau a izbucni din ele inspirând energie, forţă, optimism şi bucurie de a trăi. M-am gîndit că în spatele lor aş putea să găsesc poveşti interesante aşa că am hotărît să-i iau un interviu.

De ce a plecat tatăl tău în România?

În anii ’20 Elveţia avea o situaţie economică precară în timp ce România se bucura de o situaţie mai bună. Tatăl meu lucra în industria ţesătoriei. Nu cunosc detalii; ştiu doar că directorul elveţian al unei ţesătorii de mătase din România a căutat personal calificat în Elveţia. Tatăl meu s-a hotărît să meargă să muncească în această ţesătorie. A stat singur acolo trei ani. Apoi s-a întors în Elveţia, s-a căsătorit cu mama mea - care era tot elveţiancă - şi s-au întors împreună să trăiască în România.

Unde?

La Sighişoara. Acolo, în 1932 s-a născut fratele meu iar peste cinci ani m-am născut eu. În excursia pe care am făcut-o vara acesta în România mi-am găsit numele în registrul unei biserici de acolo. În 1939 autorităţile române nu au mai permis tatălui meu să muncească în România şi am fost nevoiţi să ne întoarcem în Elveţia. Puţin după aceea a izbucnit cel de-al doilea război mondial. Am avut noroc că ne-am putut întoarce înaintea unor vremuri aşa de tulburi. Nu-mi aduc aminte nimic din România, aveam doar doi ani când am plecat. Dar părinţii mei au putut aduce cu ei în Elveţia tot ce au avut. Aşa încât, prin intermediul obiectelor din casa în care am copilărit, România a însemnat pentru mine o prezenţă constantă.

Ce fel de obiecte?

De exemplu mobila din camera de oaspeţi care era cam ciudată: era neagră. Tatăl meu a comandat tâmplarului lemn de mahon. Nu e prea clar ce s-a întâmplat, cert este că a făcut o mobilă neagră, cam neobişnuită. A fost pusă într-o cameră în care intram doar la ocazii rare. Mai era şi un fel de lighean în care mama spăla vasele. Deşi în copilărie nu am ştiut unde este România, prin intermediul unor obiecte şi povestiri ea a reprezentat o parte din viaţa familiei mele. După plecarea din România, părinţii mei au păstrat legătura numai prin scrisori cu câteva persoane de acolo. Abia în 1983 când mama a sărbătorit 80 de ani, fratele şi soţul meu au organizat pentru ea o călătorie în România şi am mers cu toţii la Sighişoara. Mama mea a fost trist impresionată de starea proastă a clădirilor şi străzilor. Ea şi le amintea într-o stare mai bună. Pentru mine însă România a reprezentat o adevărată descoperire şi o dragoste la prima vedere. Mulţi ani mai târziu am citit aici în ziarul local că cineva colectează fonduri pentru o casă de copii orfani în România. Am decis să susţin acest proiect şi am participat cu câteva persoane la fondarea unei asociaţii. Mi-am dat seama că pentru mine acest angajament are o semnificaţie mai profundă pentru că sunt născută în România. Încercăm să păstrăm totul cât se poate de simplu. Trimitem scrisori pentru colecta fondurilor la un cerc de donatori format din prieteni şi cunoştinţe. Suntem mereu în căutare de noi persoane donatoare pentru că preţurile în România sunt în continuă creştere, copiii cresc de asemenea iar odată cu ei şi costurile.

Ai vizitat această casă de copii?

Da. Am vizitat-o prima dată acum şapte ani şi am fost foarte impresionată. Toţi copiii de acolo au probleme şi un trecut pe care nu prea îl cunoaştem. În timp am văzut cum au început să se destindă, să crească, să zâmbească. Chiar dacă în comparaţie cu nevoile tuturor copiilor orfani din România ceea ce facem noi reprezintă poate doar o picătură de apă pe o piatră încinsă, doresc şi sper ca cel puţin pentru aceştia - pe care îi cunosc personal şi de care m-am ataşat - să reuşim să le oferim o şansă bună pentru viitor. Facem tot ce ne stă în putere ca să le dăruim dragoste şi o casă.

Mergi acolo în fiecare an?

Facem cu schimbul, fiecare dintre cele trei persoane din prezidiul asociaţiei merge acolo din când în când. Cum am spus, eu am mers anul acesta.

Cum a fost?

Minunat. Am fost împreună cu două prietene. Copiii erau în vacanţă. La început am vizitat casa iar apoi am mers într-un alt sat la câţiva km depărtare. Acolo am cumpărat o altă casă cu o bucată mare de teren, am renovat şi am făcut o casă de vacanţă pentru copii. Există o pajişte mare, grădină, pomi fructiferi, se plantează de toate: cartofi, morcovi şi altele. Cineva se ocupă, îngrijeşte, cultivă şi are dreptul să ia o parte din recoltă. Când am fost noi copii erau acolo şi au organizat un spectacol pentru noi. Ei sunt obişnuiţi cu vizite din partea persoanelor din străinătate care susţin orfelinatul. Cu aceste ocazii organizează deseori un spectacol. Eu cu prietenele mele am stat la un hotel din apropiere. După o serie de repetiţii, într-o seară de duminică copiii au decorat grădina cu lampioane şi lumânări şi au prezentat spectacolul. A fost extraordinar. Atât ne-am distrat şi am râs, nici nu vă pot spune. Talentul teatral şi muzical al acestor copii este uimitor. Pentru mine şi prietenele mele spectacolul a marcat un moment foarte important. Noi ne raportăm acum la România în cu totul alt mod, mai profund, mai semnificativ. În plus, m-am convins încă o dată că merită susţinută această casă de copii pentru că banii sunt bine utilizaţi.

Acum dacă îmi permiţi, aş dori să schimbăm subiectul: după ce ai ieşit la pensie înainte de termen, printre alte activităţi, ai început să pictezi. Cum s-a întâmplat asta?

Fără să fiu conştientă de ea, pasiunea pentru pictură s-a aflat tot timpul în mine. Nu cred că ţi-am spus că am un fiu handicapat mental şi fizic. Deşi a petrecut dintotdeauna mult timp cu familia el a trăit - ca şi acum de altfel - într-o casă pentru persoane handicapate. Acolo a avut şi activităţi artistice, el picta. Odată, acum vreo treizeci de ani, m-am uitat în mapa cu lucrările lui şi am văzut o pictură care m-a impresionat atât de puternic încât mi-am spus: „Aşa ceva mi-aş dori să pot picta şi eu“. Acest sentiment a fost un fel de semnal pentru mine: mi-am cumpărat culori şi am început să pictez duminica după-amiaza. Cu timpul a devenit o pasiune deşi făceam doar felicitări pe care le ofeream prietenilor. Mai târziu, la câţva ani după decesul soţului meu am simţit că munca nu mă mai satisface. Mi-a plăcut ocupaţia pe care am avut-o chiar foarte mult, dar a venit un moment când am observat că balonul s-a dezumflat.

Ce ocupaţie ai avut?

Iniţial am fost profesoară de gospodărie în diverse şcoli. Apoi am lucrat pentru o firmă care administra restaurante pentru personal în diverse bănci, societăţi de asigurări, industrie, şcoli etc. Aici am urcat pe scara ierarhică până la o poziţie de conducere. Am ajuns să răspund de aproximativ 400 de restaurante cu 3500 angajaţi şi cu timpul asta a devenit o povară. La un moment dat m-am simţit depăşită şi mi-am dat seama că alte interese au devenit mai importante. Vroiam să pictez, să iau lecţii, dorinţa era arzătoare. Am decis să ies la pensie înainte de termen. Asta a fost acum zece ani, aveam cincizeci şi şapte de ani.

Înainte de încheiere te-aş ruga să spui povestea cu călătoria în Peru despre care ai vorbit la vernisajul expoziţiei tale.

Acum aproximativ patruzeci de ani am fost un an de zile în Peru împreună cu un grup de europeni care au organizat acolo un spital. Am făcut diverse munci: am condus creşa de copii a angajaţilor spitalului am răspuns de spălătorie. În astfel de locuri trebuie să fii flexibil şi să faci cam de toate. Am observat că pacienţii indieni deşi urmau indicaţiile doctorilor doreau să consulte şi vindecătorul local. Înainte de a începe vindecarea, acesta bea un extract dintr-o plantă cu proprietăţi halucinogene care îi crea „viziuni“. După multe încercări un doctor elveţian a reuşit să intre în posesia acestui lichid. El a încercat mai întîi şi ne-a povestit - mie şi soţiei lui cu care eram prietenă - ce a simţit. Apoi am hotărît să facem această încercare şi noi două. A fost ca o călătorie într-o lume fantastică. Pe parcursul ei am continuat să văd ca un fel de două coloane cu focuri de artificii în permanentă mişcare. În sus se dizolvau iar de jos apăreau mereu altele noi, ca o bandă rulantă de culori intense şi impresionante. Pe vremea aceea nu pictam dar am simţit că mi-ar place să pictez asemenea senzaţii. În starea creată de acest vis-călătorie ai sentimentul că poţi să faci orice, că posibilităţile tale sunt nemărginite. Nu-ţi poţi închipui că mâine va fi ca şi ieri, ai sentimentul că va fi altfel şi mai bine pentru că tu poţi schimba totul. Am încercat numai o dată. Nu s-a mai ivit ocazia dar nici nu aş mai fi vrut. A fost atât de frumos încât mi-a fost teamă să nu mai fie din nou tot aşa. De aceea nu am mai simţit nevoia să încerc. A rămas o ocazie unică. Ani de-a rîndul de câte ori am povestit despre această experienţă m-au trecut fiorii şi spatele mi-a transpirat, atât a fost de intensiv. Cu timpul însă amintirea şi-a pierdut din intensitate, a trecut în umbră. În perioada în care am lucrat mult ca să-mi pregătesc expoziţia amintirea a revenit. La un moment dat m-am adresat unui pictor cu rugămintea de a-mi da câteva lecţii. El mi-a răspuns „De acord, dar mai întîi trebuie să ştiţi ce vreţi şi ce vă face fericită. Reflectaţi“. Asta este dificil. Am plecat acasă şi zile de-a rîndul m-am tot întrebat „Ce mă face pe mine fericită?“. Încetul cu încetul am devenit conştientă de faptul că ceea ce încerc eu să creez sunt acele focuri de artificii. Dar nu reuşesc. Atunci i-am povestit şi am vorbit despre asta. El lucrează meditativ şi încetul cu încetul mi-a dat îndrumări. Treptat, în amestecurile mele sălbatice de culori am adus o anume linişte. Nu ştiu dacă ai observat că aproape fiecare din tablourile mele conţine o suprafaţă largă monocoloră, liniştită. Această suprafaţă a fost înainte plină de culori şi mişcare, total sălbatică. Cu ajutorul pictorului am învăţat că este necesar să calmez unele suprafeţe şi să aduc numai o parte din focul de artificii. Cred că am reuşit… câteodată... iar câteodată poate nu. Aceasta a fost povestea cu artificiile. Acum, privind în urmă observ că am trăit din plin pe pânză.

Ti-ai dat seama de amintirea acelor viziuni din Peru pe măsură ce pictai, sau cum?

Eu nu pictez ceea ce am văzut atunci ci ceea ce am simţit faţă de acele culori explozive, care ţâşneau intensiv, cu sălbăticie. Nu retrăiesc imaginile ci sentimentul. Imaginile sunt foarte departe. Nu le mai pot reconstrui. A rămas doar senzaţia. Cred că pentru a fi creativ trebuie să nu te cramponezi de nimic ci să te laşi purtat de sentimente. Chiar dacă la un moment dat pare o nebunie trebuie să laşi lucrurile, senzaţiile să curgă. Mai devreme sau mai târziu ele se aşează de la sine pe drumul care trebuie.

Ai aflat în cele din urmă ce te face fericită?

Cea mai mai mare fericire este momentul în care cineva vede un tablou de-al meu şi spune „Ah! îmi place!“. Asta mi se întâmplă şi mie. Câteodată când merg la o expoziţie şi văd o lucrare care îmi place, îmi transpiră mâinile şi devin agitată. Faptul că pictez cu plăcere şi văd că acest sentiment îl pot transmite mai departe altcuiva printr-un tabloul de-al meu este cea mai mare fericire. Dar pentru asta nu este de ajuns doar să vrei. Trebuie să-ţi urmezi sentimentele şi să mergi mereu mai departe.

Îţi mulţumesc foarte mult pentru interviu.

A consemnat
Alina Mondini, Zürich